Dosar
penal 8856/314/2015
termen 03.05.2017
Moto:
„ …der Mensch ist nicht der
Gerechtigkeit oder Justiz wegen, sondern diese Justiz ist des Menschen wegen” – Ludwig Feuerbach
Către
CURTEA DE APEL SUCEAVA
Domnule / Doamnă Președinte,
subsemnatul [censored], domiciliat în [censored], CNP [censored], în calitate de cel
mai cumplit cyberinculpat din tot sud-estul Europei, în dosarul penal
cu numărul sus-menționat, soluționat în fond la data de 5 dec. 2016 de
Judecătoria Suceava, atacat cu apel la data de 13 decembrie 2016, în baza art.
146, lit. d) din Constituția României, republicată și art.
29 din Legea 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale,
prin prezenta ridic
EXCEPȚIA DE NECONSTITUȚIONALITATE
a prevederilor cuprinse în art. 206, alin. (1) din Codul penal al
României.
și
formulez
CERERE DE SESIZARE A CURȚII CONSTITUȚIONALE
Articolul criticat are următoarea
formulare:
„Art. 206 - Ameninţarea
(1)
Fapta de a ameninţa o persoană cu săvârşirea unei infracţiuni sau a unei fapte
păgubitoare îndreptate împotriva sa ori a altei persoane, dacă este de natură să îi producă o stare de temere,
se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu
amendă, fără ca pedeapsa aplicată să poată depăşi sancţiunea prevăzută de lege
pentru infracţiunea care a format obiectul ameninţării.”
Aceste prevederi lacunare ale
art.
206, având o formă invariabilă încă de pe timpul Codului penal 1969, realmente
au devenit perimate tocmai prin
raportarea acestor prevederi anchilozate în desuetudine față de dinamica
evolutivă a societății în ansamblul ei, la evoluția mijloacelor tehnice și ale
tehnologiei în general, respectiv evoluția în timp a circumstanțelor obiective
ce definesc infracțiunea de amenințare.
Aceste prevederi de drept material aduc atingere unor drepturi
constituționale, valori fundamentale avându-și izvorul de drept în Convenția
Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale,
încheiată la Roma la 4 nov. 1950.
Prevederile articolului criticat
încalcă:
a) prevederile art.
23 din Constituția României
„Libertatea
individuală”, alin. (12) – „Nici o pedeapsă nu poate fi
stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii”
- drept izvorât din prevederile art.
7, paragraful (1) al CEDO care consacră principiul legalității
incriminării și pedepsei („nullum crimen, nulla poena sine lege”,
„nullum
crimen sine lege poenali anteriori”):
„Nici o pedeapsă fără lege
1.
Nimeni nu poate
fi condamnat pentru
o acţiune sau
o omisiune care,
în momentul săvârşirii,
nu constituia o
infracţiune potrivit dreptului
naţional sau internaţional. De asemenea,
nu se poate
aplica o pedeapsă
mai severă decât
aceea aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii.”
b) prevederile art.
21 din Constituția României
„Accesul liber la justiție”, alin. (3) - „Părţile au
dreptul la un proces echitabil[…]”
– drept izvorât din art. 6, paragraful 1 CEDO
:
„1.
Orice persoană are dreptul
la judecarea cauzei sale
în mod echitabil,
public şi în
termen rezonabil, de către
o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care
va hotărî fie
asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu
caracter civil, fie asupra
temeiniciei oricărei acuzaţii
penale îndreptate
împotriva sa.”
c) Nu în ultimul
rând, astfel cum voi argumenta în cuprinsul motivației, prevederile lacunare și
perimate ale art. 206 Cod penal, în
speța ce mă privește, aduce atingere prevederilor art. 30 din Constituție
„Libertatea de exprimare”, alin. (1) –
„Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi
libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini,
prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.”
– drept izvorât din art. 10, paragraful 1 CEDO
:
„Libertatea de exprimare”
1.
Orice persoană are dreptul
la libertate de exprimare.
Acest drept include libertatea de opinie şi de a primi
sau a
comunica informaţii ori
idei fără amestecul autorităţilor
publice şi fără a
ţine seama de frontiere.”
Critica principală de neconstituționalitate a acestui articol se referă
la caracterul ei lacunar, cvasi-interpretativ, în total dezacord cu cerința
suplimentară „Lex certa” ce trebuie să fie îndeplinită de textul normei
penale și care trebuie să descrie în mod limpede și fără echivoc care anume
sunt modalitățile de făptuire ale infracțiunii de amenințare în așa fel încât
să se întrunească plenitudinea circumstanțelor ce definesc latura obiectivă a acestei infracțiuni. Mai exact, critica de
neconstituționalitate a acestui articol se referă la relativitatea modului în
care conținutul textului de lege arhaic se poate aplica la împrejurări noi,
împrejurări inexistente la data la care legiuitorul și-a exprimat voința în
formularea textuală a normei de drept, împrejurări pe care legiuitorul nu avea
cum să le prevadă la nivelul anului 1969.
Critica se referă la modul în care din cuprinsul acestui text de lege
rezultă sau nu, cu claritate și
limpezime, care anume este elementul material al infracțiunii de
amenințare și mai ales care este instrumentul OBIECTIV de cuantificare a urmării imediate a infracțiunii – starea de temere a victimei. Simpla
clamare unilaterală, subiectivă, de către victimă, a unei stări de temere,
necuantificată printr-un instrument de apreciere obiectiv, poate contura întrunirea acestui element constitutiv al laturii obiective a infracțiunii?
La data exprimării voinței legiuitorului – Cod penal 1969 - text preluat în mod identic și în Noul Cod
penal, raportat la realitățile sociale și tehnologice ale vremii respective,
acest text de lege putea fi definit prin sintagma: „lex dixit quam voluit”.
Între timp, imensul decalaj produs între evoluția rapidă a mijloacelor
tehnologice, raportată la inerția scriptică a textului de lege, atrage după
sine caracterul lacunar al normei penale, aceasta devenind subiect al manierei
restrictive de interpretare: „lex dixit plus quam voluit”.
Însă, din cuprinsul lucrărilor dosarului penal xxxx/314/2015, (dosar care îmi conferă dreptul de a ridica
prezenta excepție) rezultă fără putință de tăgadă modul în care organe
judiciare ale statului, profitând de caracterul lacunar și vetust al textului
de lege, efectuează cu de la sine putere un prohibit exercițiu interpretativ
extensiv, ignoră practica unitară a instanțelor, consideră în mod cu totul
eronat textul legii ca fiind tipic „lex dixit minus quam voluit” iar
prin interpretări eronate ale acestei norme de drept elaborează hotărâri care, prin
efectele lor, exced prerogativele puterii judecătorești – interpretarea normei - și împrumută din prerogativele puterii
legislative - crearea unei noi norme de
drept, creată prin însăși interpretarea extensivă.
Caracterul lacunar, incert al
textului art. 206, alin. (1) Cod penal, text care nu mai corespunde
dinamicii vieții sociale contemporane, permite ca prin interpretări extensive
să se ajungă la situații hazardate și aberante, prin care sunt sancționate de norma
penală acțiuni specifice mediului virtual, ce nu comportă nici un fel de
intenție, de făptuire directă sau de mijlocire: prin mijloc de comunicare indirect, prin telepatie, prin blestem, prin gând jinduitor, prin ritual woodoo
etc. ( a se vedea în pag. 15 a
prezentei un rezumat histrionic al acestui anacronism interpretativ).
Singura cerință a actualului text de lege, în „interpretarea” organelor judiciare
abilitate cu aflarea adevărului și tragerea la răspundere, fiind DOAR existența stării de temere clamată
unilateral de presupusa victimă.
Pentru ca finalitatea neconstituțională a acestei maniere haotice de
interpretare a textului art. 206, alin. (1) Cod penal să se
repercuteze sub forma atingerilor ce se aduc unor drepturi fundamentale –
dreptul la libera exprimare, dreptul la acces la justiție și la un proces
echitabil, libertatea individuală (principiul legalității incriminării și al
pedepsei).
MOTIVAREA EXCEPȚIEI
În
fapt,
la data de 27 oct. 2014, numita
Vicol (fostă Bucșa) Gabriela, de profesie
judecător la Judecătoria Rădăuți, a depus o plângere penală la Parchetul de
pe lângă Judecătoria Rădăuți în care m-a acuzat de comiterea infracțiunilor de „Hărțuire”
(cyberbullying ???) – faptă prevăzută
și pedepsită de art. 208, alin. (2) Cod penal, respectiv de „Ultraj” (???), faptă
prevăzută și pedepsită de art. 257 Cod penal.
(nota:categorie
profesională proprie: magistrat; încadrare juridică: art. 257!
Apără-l,
Doamne, pe țâcnit de lume și de sine însuși!)
Organul de urmărire penală, prin ordonanța de dispunere a începerii
urmăririi penale „in rem”, din data
de 28 oct. 2014, schimbă încadrarea juridică a faptelor în „Ultraj Judiciar” – art.
279, alin. (2) Cod penal cu raportare la art. 206, alin. (1) Cod
penal, respectiv „Hărțuire” – art. 208, alin. (2) Cod penal.
La baza plângerii formulate, persoana vătămată invocă făptuirea acestor
infracțiuni funcție de o serie de postări
efectuate la date diferite pe site-ul ce găzduiește ediția electronică a
cotidianului local „Monitorul de Suceava”.
Atât în plângerea penală depusă (fila
4 ÷ 6 dup), cât și în declarația de
persoană vătămată, (fila 7 ÷ 8 dup) dată
la sediul Parchetului în data de 31 oct. 2014, persoana vătămată afirmă:
„Redau, în continuare, o parte din comentariile
postate în legătură cu alte articole apărute în „Monitorul de Suceava”…”
respectiv afirmă o serie de aprecieri
eronate cu privire la caracterul de mijloc de comunicare
direct al site-ul „Monitorului de Suceava”. ( nota: e presă print sau virtuală, așadar este… „mass-media”. Sau mijloc de informare în masă).
„Solicit a se stabili identitatea
persoanei care, prin
mijloace de comunicare directă, a proferat aceste amenințări…”
„… în mod deliberat, repetat și ostil, folosindu-se de site-ul ziarului
„Monitorul de Suceava…”
Cam atât despre uluitoarea plângere depusă de un judecător de drept
penal cu vreo 14 ani vechime, care nu are habar că articolul de lege din Noul Cod penal ce reglementează categoriile
ocupaționale magistrat și avocat este art.
279 și nicidecum art.
257, iar ce este mai grav că nici nu are habar ce este acela un mijloc
de comunicare direct, astfel cum este el definit de practica unitară a
vechiului articol 193 Cod penal din
anul 1969, sau astfel cum este definit de Vintilă Dongoroz, patriarhul
dreptului penal român, în lucrarea sa „Explicaţii
teoretice ale Codului penal român”, vol. IV, Editura Academiei, Bucureşti,
1971, p. 33:
„În literatura juridică se consideră că
pot fi socotite ca atare - ca mijloace de comunicare directă - acele mijloace
care, prin natura lor, sunt susceptibile de a realiza un contact direct între
subiectul activ şi subiectul pasiv al infracţiunii;” „ele au darul de a crea situaţii echivalente
prezenţei”
Sunt date, ca exemple: telefonul, telegraful, scrisorile, desenele.
Un alt detaliu semnificativ în desfășurarea procedurală a acestui bizar
dosar penal îl constituie acțiunea procurorului de caz care, în loc să
efectueze identificarea autorului postărilor incriminate prin 2 cereri de
comunicare a unor date din sisteme informatice și printr-o ridicare a datelor
dintr-un sistem informatic, (cf. art. 170 C.proc.pen), într-o speță
ce ține de competența exclusivă a
procurorului se apucă și expediază la data de 28 oct. 2014, o bizară
adresă, către o secție de poliție din județul Suceava, adresă prin care
solicită … „să ne înaintați în copie materialele de verificare întocmite cu ocazia
unor activități privind [censored] din comuna Z*******[…] pe parcursul
anului 2014”. (fila 117 dup)
Iar bizareria acestei inedite metode de urmărire penală devine și mai
surprinzătoare în momentul în care, 2 zile mai târziu, lucrătorul de poliție solicitat
trimite la parchet un volum imens de date și informații personale,
confidențiale, cuprinzând informații despre persoana mea, despre profilul meu
psihologic, despre familie, despre prieteni, despre prietenii sau antipatii, despre
ocupațiile mele cotidiene, dar mai ales un volum uriaș de capturi de ecran ale
postărilor mele pe diferite site-uri, efectuate în perioada… precizată de
procurorul de caz.
Tot acest rezultat al unor activități investigativ-operative nelegale fiind obținute
în afara oricărei proceduri penale, în perioada oct. 2013 – oct.
2014 – perioadă anterioară începerii urmăririi penale, perioadă în care împotriva mea nu era depusă nici o plângere
și nici un denunț. (file 121 ÷ 166
dup).
Enumer fugitiv etapele procedurale și
actele procesuale efectuate în acest dosar. Acest dosar a urmat toate posibilele prevederi ale codului de
procedură penală începând de la primul articol și terminând până la
pronunțarea hotărârii instanței de fond: (mai
lipseau percheziția corporală sau a autovehiculului, expertiza sau audierea
martorului protejat și era tot Codul de
procedură penală, de la art. 1 până la art. 413)
- percheziție domiciliară și audiere ca
suspect în 21 nov. 2014;
- ridicare de obiecte pe bază de
proces-verbal de percheziție;
- audiere în calitate de inculpat și ordonanță
de control judiciar în 24 nov. 2014;
- refuzul de a i se permite inculpatului
sau apărătorului ales consultarea dosarului – 24 nov. 2014;
- audiere în calitate de inculpat, la
solicitarea inculpatului, în 14 ian. 2015;
- prelungirea măsurii controlului
judiciar pentru încă 30 de zile în 23 ian. 2015, prelungire efectuată cu mandat de
aducere și în lipsa apărătorului ales;
- plângere împotriva actelor
procurorului, expediată prin poștă, plângere la care nu s-a primit niciodată nici
un răspuns – 2 feb. 2015;
- percheziție informatică și restituirea
în stare de nefuncționare a computerului personal ridicat prin procesul verbal
de percheziție (lovit repetat pe timpul depozitării în camera de corpuri
delicte a Poliției Suceava) – 9 feb. 2015
- cerere scrisă de consultare a
dosarului penal, înregistrată la registratura unității de Parchet la data de 27
feb. 2015;
- greva
foamei în fața palatului de Justiție din Suceava în zilele de 2 ÷ 4 martie
2015;
- consultarea dosarului în data de 10
martie 2014 și obținerea de copii după diferite înscrisuri de la dosar;
- cerere de soluționare în termen a
activității de urmărire penală și întocmire a rechizitoriului – 27 apr. 2015 –
cerere rămasă fără nici un efect;
- prima contestație privind durata
procesului penal de pe raza CA Suceava – în baza art. 488^1 ÷ 488^6, depusă la
data de 29 oct. 2015 și soluționată prin Încheierea nr. 185 din 3 dec. 2015 în
dosarul 5152/285/2015 al Judecătoriei Rădăuți;
- desemnarea altei instanțe în vederea
soluționării speței – dosar 907/ 36/2015 al Curții de Apel Suceava, la
solicitarea organului de urmărire penală, motivată de calitatea
persoanei-vătămate din dosar;
- procedura de verificare al legalității
rechizitoriului și a probatoriului, desfășurată în perioada 7 ian. 2016 – 9
martie 2016. Procedură în care am depus și am argumentat sumedenie de excepții
de nelegalitate a probatoriului administrat – sancțiunea procesuală a
excluderii din procesul penal a probelor obținute cu încălcarea legii de către
polițist - art. 102, alin. (2) și (4)
C.proc.pen. raportate la prevederile art. 31, alin (2), art. 32, alin (3)
și
art. 41 alin. (1) și (2) din Legea 218/2002 a Poliției Române; doctrina
„fructelor
pomului otrăvit” în referință la probele nelegale depuse de
persoana-vătămată, dovedite prin probe și argumente ca făcând parte din
rezultatul activităților investigativ-operative nelegale efectuate de polițist
în afara unui proces penal; invocare nulității unor actelor ale organului de
urmărire penală – art. 280 și 282 C.proc.pen. – efectuate exclusiv în baza
probatoriului nelegal furnizat de polițist.
50 de pagini de argumentație faptică și
juridică, însoțite de altele vreo 40-50 de pagini cuprinzând analize ale
probatoriului nelegal depus au fost aruncate la coș de o „calfă judiciară”
dintr-o singură mișcare de poignet – „respinge excepțiile formulate ca
neîntemeiate”;
- contestația
față de Încheierea judecătorului de cameră preliminară a instanței de fond,
contestație adresată instanței de control al legalității – Tribunalul Suceava –
4 martie 2014 – 16 aprilie 2016 – „respinge, ca nefondată, contestaţia
formulată”
- 16 aprilie – 13 septembrie 2016 - 5 luni instanța trage de timp mai ceva ca la
un meci prost de fotbal de divizia D și ține dosarul în Sfânta și Nesimțita
Nelucrare;
- 13 sept. 2016 – 5 dec. 2016 –
soluționarea pe fond a speței, soldată cu Hotărârea 359/2016
- condamnarea mea cu amendă judiciară pentru ambele „infracțiuni” clamate
de persoana vătămată: un „Ultraj judiciar” care nu are nici un element circumstanțial
care să echivaleze prezența făptuitorului lângă persoana amenințată,
respectiv pentru o „Hărțuire” în baza alineatului 2 al art. 208 C.pen, fără ca în
speță să existe vreo probă sau să se facă dovada vreunui apel telefonic sau al
vreunei comunicări printr-un mijloc de transmitere la distanță.
ASTA ESTE „JUSTIȚIA” DIN ROMÂNIA!
JUSTIȚIA DISTOPICĂ A PORCILOR ȘI CÂINILOR ORWELLIENI.
Precedentul creat de speța livia stanciu vs. Mariana Rarinca se pare că
a intabulat cutuma mioritică „Systemul trebuie ÎNTOTDEAUNA să câștige,
indiferent de argumentele plebeilor”.
Mai bine de 2 ani și jumătate din viața mea irosiți, 21 acte de
procedură efectuate în speță, dintre care 11 termene numai în ședințe publice din
4 instanțe diferite. 21 acte de procedură la care m-am prezentat de
fiecare dată, am pledat, am argumentat, m-am apărat cum am putut mai
bine. Din 21 acte de procedură, persoana-vătămată lipsind la absolut toate,
fiind prezentă, în extremis, doar la ultimul termen al fondului, cel din data
de 31 oct. 2016 (panicată fiind de
perspectiva mandatului de aducere).
Aceasta este narațiunea faptică și cronologică a acestui bizar dosar, în
care sunt acuzat și condamnat pentru fapte care consider că intră exact sub
incidența art. 7, paragraful 1 CEDO, fapte care nefiind descrise în mod concret în cuprinsul normei de drept penal,
sunt nevoit să le supun controlului autorității de jurisdicție constituțională.
Solicitarea controlului de constituționalitate este fundamentată atât
funcție de interes personal al
subsemnatului din această speță, dar mai ales și pe un deductibil interes public, legitim, și are drept
scop:
1.
Stabilirea,
de către instanța de contencios constituțional, (în maniera analogică a Deciziei CCR nr. 405/15 iunie 2016 privind art.
297, alin. (1) - „Abuzul în serviciu”), a limitelor acțiunilor care intră sub
incidența prevederilor art. 206, alin. (1) Cod penal, respectiv
a acțiunilor care se înscriu în sfera exercitării dreptului constituțional la „libertatea
de exprimare”;
2.
În
subsidiar, întărirea mecanismelor de protecție a persoanelor învestite cu
exercițiul autorității de stat – magistrați, avocați și membrii familiilor
acestora – art. 279 cod penal rap.
la art.
206, alin. (1) C.pen, funcționari publici și membrii familiilor
acestora – art. 257 C.pen. raportat la art. 206, alin. (1) C.pen,
sau simple persoane care invocă, prin plângere prealabilă, protejarea unei
valori sociale afectată de o acțiune situată în sfera prevederilor art.
206, alin. (1) Cod penal.
În actualele circumstanțe faptice, determinate de evoluția tehnologică a
mijloacelor de informare în masă, a mijloacelor de comunicare directă, a
mijloacelor de transmitere la distanță, suprapusă peste practica instanțelor de
judecată devenită astfel neunitară,
în ceea ce privește infracțiunea de amenințare – art. 206, sau forma ei
complexă – „Ultrajul” și „Ultrajul Judiciar” sub aspectul amenințării, opinez,
ca simplu cetățean, subiect principal activ al unui asemenea dosar, că este
locul și momentul potrivit ca autoritatea judiciară constituțională să ne precizeze
clar, care fapte constituie amenințări
și care fapte reprezintă manifestarea libertății
de exprimare.
În această conjunctură faptică și juridică, evidentă materializare practică
a sintagmei juridice „non liquet”,
Curtea are competența și datoria de a ne preciza tuturor nepracticanților și
practicanților științei juridice, în mod analogic Deciziei CCR nr. 405/2016, unde anume este linia de demarcație dintre
sfera dreptului penal și sfera dreptului fundamental constituțional, linie conținută scriptic sau interpretativ în cuprinsul
prevederilor art. 206, alin. (1) Cod penal, normă de drept penal care trebuie
să îndeplinească o cerință suplimentară: „Lex
certa”:
„Caracterul selectiv al dreptului penal
presupune că protecția oferită unei valori sociale de normele acestei
ramuri de drept nu privește orice acțiune susceptibilă să-i aducă atingere, ci doar anumite acțiuni
determinate, considerate la un moment dat ca fiind cele mai nocive pentru
valoarea socială respectivă.”
„Norma de incriminare trebuie să
îndeplinească o condiție suplimentară, aceea de a fi redactată cu suficientă claritate,
astfel încât orice persoană să își poată da seama dacă o anumită acțiune sau
inacțiune intră sub imperiul său.
În afara dezideratului de securitate
al cetățeanului, caracterul determinat al normei penale vine în sprijinul
realizării principalei funcții a dreptului penal – protejarea valorilor
sociale.
Legea
penală este edictată pentru a fi respectată dar este evident că ea nu poate fi
respectată decât în măsura în care determină cu precizie sfera acțiunilor
impuse sau prohibite”
I. ARGUMENTAŢIA CRITICII DE NECONSTITUŢIONALITATE
În argumentarea criticii de neconstituționalitate a prevederilor art.
206, alin. (1) Cod penal mă voi folosi în mod analogic de argumentația
Deciziei Curții Constituționale nr. 405/2016, decizie din care citez unul
dintre cele mai semnificative pasaje:
„45. Potrivit jurisprudenţei Curţii
Europene a Drepturilor Omului,
art.7 par.1 din
Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi
a libertăţilor fundamentale, care
consacră principiul legalităţii
incriminării şi pedepsei (nullum crimen,
nulla poena sine
lege), pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii
conţinutului infracţiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu
constituiau infracţiuni, prevede
şi principiul potrivit
căruia legea penală
nu trebuie interpretată şi
aplicată extensiv în defavoarea
acuzatului, de exemplu,
prin analogie.
Rezultă, astfel, că legea trebuie să definească în mod clar
infracţiunile şi pedepsele aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci
când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei
juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către
instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt
actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa
pe care o riscă în virtutea acestora.”
Dintru început, fără echivoc și fără putință
de tăgadă trebuie să afirm că PREZENTA EXCEPȚIE NU
CONSTITUIE O CRITICĂ ADUSĂ MODULUI DE SOLUȚIONARE a dosarului penal xxxx/314/2015, critică privită sub
aspectul chestiunilor de interpretare şi aplicare a legii deduse sau rezultate
din acest dosar.
Nicidecum! Dosarul penal xxxx/314/2015 își va urma traseul procedural
firesc, urmând toate căile de atac posibile sau permise: Apel, Contestație în anulare, aplicație CEDO și, după caz, protest
ultimativ în fața sediului Ministerului Justiției.
Tabel comparativ al prevederilor art. 193 C.pen. 1969
și art. 206 C.pen. în vigoare
„Amenințarea”
– art. 193 C. pen. 1969
|
„Amenințarea”
– art. 206 Noul Cod penal
|
Ameninţarea
Fapta de a ameninţa o persoană cu săvârşirea unei
infracţiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva ei, a soţului ori a unei rude apropiate, dacă este de
natură să o alarmeze, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un
an sau cu amendă, fără ca pedeapsa aplicată să poată depăşi sancţiunea
prevăzută de lege pentru infracţiunea care a format obiectul ameninţării.
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate.
Împăcarea
părţilor înlătură răspunderea penală.
|
Ameninţarea
(1) Fapta de a ameninţa o persoană cu
săvârşirea unei infracţiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva
sa ori
a altei persoane, dacă este de natură să îi producă o stare de temere,
se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă, fără ca
pedeapsa aplicată să poată depăşi sancţiunea prevăzută de lege pentru
infracţiunea care a format obiectul ameninţării.
(2) Acţiunea penală se pune în mişcare la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
|
Prezenta speță, oarecum rarisimă sub aspectul faptelor deduse judecății,
reprezintă un prilej excepțional de a pune pe pupitrul Curții Constituționale o
cuvenită și logică întrebare:
ÎN CE MĂSURĂ
ANUMITE PREVEDERI ALE LEGII PENALE - art.
206, alin. (1) Cod penal - AVÂND VECHIMEA CAM DE PE VREMEA CÂND ȚĂRANII
ERAU ÎNDEMNAȚI SĂ INTRE ÎN COLHOZ, MAI POT FI APLICABILE EFICIENT, LEGAL,
ECHITABIL, CONSTITUȚIONAL ÎN ANUL DE GRAȚIE 2017, ÎN PLINĂ ERĂ INFORMATICĂ?
Nu cumva caducitatea și anacronismul
acestor prevederi penale, prin însuși caracterul lor lacunar și vetust, devin
prin ele însele neconstituționale, aduc atingere flagrantă dreptului european
și constituțional la „Libertate de
exprimare”?
Aceste prevederi colhoznice ale art. 193 Cod penal 1969, preluate cu
copy-paste în art. 206, alin. (1) Noul
Cod penal, prin caracterul lor devenit lacunar, nu cumva strivesc cu o grosolană
flagranță principiul fundamental al
legalității incriminării și al pedepsei? (art. 7, paragraful 1 CEDO)
Iar prin maniera prohibită de
interpretare a acestor prevederi – „analogia
in malam partem”, implementată de niște năstrușnici iresponsabili de pe raza CA
Suceava, se ajunge la vătămarea inclusiv
a dreptului fundamental la apărare și
la un proces echitabil, drepturi constituționale ale oricărui cetățean
al României neo-securiste, umflat pe sus cu mascații și dus la audieri ca să
ofere explicații pentru acțiuni ceva mai hazardate dar care au fost efectuate
în baza libertății de exprimare?
Nu în ultimul rând, ca argument de temeinice a prezentei excepții poate fi reținut și interesul public legitim: în ultima vreme, mai ales după etalarea
publică a rezultatului Eurobarometrului
2016, din ce în ce mai mult opinia publică începe să-și înfrângă teama
de represalii și să-și expună punctul de vedere referitor la nivelul înfiorător
al corupției din sistemul judiciar românesc, referitor la practicile oripilante
ale unor așa-ziși „magistrați”, practici odioase care aduc aminte de maniera de
lucru a CEKA și NKVD-ului sovietic.
În atare condiții, din ce în ce mai vocală devine opinia care impune cu
imperiozitate modificarea cadrului legislativ în vederea stabilirii unor norme concrete
de realizare faptică a „Răspunderii magistraților”.
În paralel cu aceste teme de dezbatere publică, factori responsabili și
structuri instituționale din sistemul judiciar național afirmă necesitatea
perfecționării și întăririi mecanismelor care să asigure protecția
magistratului, care să garanteze respectarea tuturor acelor valori enunțate în
Principiile de la Bangalore privind conduita judiciară:
independența, imparțialitatea,
integritatea, eticheta, egalitatea, diligența.
În aceste circumstanțe relativ conflictuale, în care plebea cere să-i
fie expuși în agora ticăloșii cu robe, în curul gol, trecuți prin smoală și
pene, iar colegii onești ai ticăloșilor în robe cer să fie protejați de
tendința instinctuală de generalizare, cred că este cel mai nimerit moment de a
pune pe pupitrul Curții constituționale o excepție de neconstituționalitate având
valoarea unei interpelări retorice:
În condițiile art. 206, alin. (1) Cod penal
colhoznic, raportat la rapiditatea dezvoltării tehnologiei informatice, la
realitățile faptice și tehnice ale societății informatizate, unde
este linia de demarcație dintre dreptul la libera exprimare al Agorei și
dreptul la protecție instituțională al magistratului (et ejusdem farinae) ?
Cine pe cine creează? Justiția
anchilozată în prevederi sovhoznice poate stagna dinamica evolutivă a
societății sau societatea, prin procesul său evolutiv, trage la remorcă și
căruța prăpădită a celor 7.500 de Semizei din sistemul judiciar?
Feuerbach a postulat o axiomă. Curtea Constituțională oare ce părere
are? (mai puțin
livia stanciu – JWK’s button, care
face opinie separată)
În dosarul în care am onoarea de a fi subiect principal activ, un magistrat aiurit clamează că acțiunile
mele, constituie infracțiuni.
La rândul meu, cetățean în deplinătatea drepturilor fundamentale, penal-
procesuale, afirm răspicat și cu tărie că
acțiunile mele, desfășurate în mediul online, fără nici un fel de
intenționalitate sau mijlocire a acțiunilor, nu intră în sfera sancțiunii penale, nefiind precizate expres, în
formă edictată în actualele prevederi de drept penal, nefiind sancționate de
practica unitară anterioară a instanțelor referitoare la art. 193 C.pen. 1969, sau nefiind confirmate de jurisprudența
actualului articol 279 cu raportare la art. 206 Noul Cod penal.
În opinie proprie consider că suntem în situația unui conflict aparent de
natură interpretativă, dar ale cărui consecințe transcend acest conflict până
în zona dezbaterii constituționalității acestor prevederi. Cât și cum e
amenințare și cât și cum e doar o afirmație pasibilă de a fi considerată
amenințare dar care, prin jocul și evoluția circumstanțelor faptice, nu poate fi
reținută ca fiind amenințare?
Persoana vătămată – Vicol Gabriela – jalnic slujbaș statal al
Ministerului Justiției – în loc să facă uz de prevederile de drept civil
referitoare la drepturile personale nepatrimoniale, sau să facă uz de practica
sesizării CSM în vederea apărării reputației profesionale, se smiorcăie ca
proasta-n târg că este infracțiune postarea
în mediul online, la mama dracului, într-unul din miliardele de site-uri, a unor afirmații, date, informații, insulte, imprecații,
sau chiar a unor fraze care pot fi pasibile
a fi considerate amenințări.
Cyberinculpatul acuzat de ultraj judiciar prin intermediul secțiunii de
comentarii a unui mijloc de informare în masă (mass-media) în replică afirmă
faptul că „Internetul este o zonă de nișă neacoperită
de lege” ,
că mijlocul de informare în masă NU REALIZEAZĂ O SITUAȚIE ECHIVALENTĂ PREZENȚEI
amenințătorului lângă persoana amenințată și că în cuprinsul prevederilor art. 206
, alin (1) (sub forma agravată de la art. 279) nu este
nicăieri precizată cert sintagma „prin orice alte mijloace” ca
modalitatea de făptuire a amenințării (ultrajului judiciar) sau precizarea
expresă a vreuneia din sintagmele „prin intermediul unui sistem informatic”,
„prin
intermediul uni sistem de stocare a datelor”,
„prin mijloace de comunicații electronice” etc. (comparativ a se vedea conținutul cert al art. 368, sau 374, 391,
sau 311, 314, Cod penal)
În atare condiții expuse anterior, cred că este în interesul public al tuturor
segmentelor sociale – magistrați, polițiști, jurnaliști, lideri de opinie,
blogeri, postaci, activiști civic, ONG-uri etc. să se constate actuala
neconstituționale „de facto” a art. 206, alin. (1) și să
se dea curs unei ineluctabile reașezări a acestor prevederi de drept material
în actualitatea definită de specificitatea epocii informatice contemporane.
La vremea când s-a elaborat Codul penal al anului 1969, prevederile art.
193 (reiterate papagalicește în art.
206 N.C.p) se înscriau în limitele interpretative ale vremurilor
respective, în sensul în care
amenințarea, sau forma sa agravată –
ultrajul – se făptuia nemijlocit, respectiv prin mijlocirea unui mijloc de
comunicare direct sau a unei terțe persoane asupra căreia făptuitorul se
asigura de aducerea la cunoștința persoanei vătămate a actului material al amenințării.
În vremurile de acum aproape o jumătate de secol, când singurele
tehnologii de comunicare în masă erau oficiosul „Scânteia” și difuzoarele sătești la care erau îndemnați cetățenii
să voteze „Soarele” sau să se înscrie
în colhoz, cam acestea erau mijloacele de comunicare directă care realizau
situația echivalentă prezenței: scrisorile, telefonul, telegraful, bilețelele,
desenele.
Astăzi suntem în Mileniul III, Secolul XXI, anul de grație 2017, (veleat 7525 de la Facerea Lumii, cum cu
onor ne anunță pochii și 2770 Ab Urbe
Condita), mijloacele tehnologice s-au diversificat, radioul și televiziunea
deja au devenit perimate, a apărut telefonia mobilă, Internetul, e-mailul,
instant mesageria de tip text, voce sau imagine, au apărut mijloace de
informare în masă având ediții electronice, a apărut „cloud-computingul” – modalitatea de stocare și distribuire a
datelor și informațiilor pe capacități de stocare puse la dispoziție de terți
anonimi.
Ei bine, toate aceste inovații tehnologice ale ceea ce se numește a fi
comunicarea modernă a informației, actualmente, din punct de vedere penal și
penal-procedural suntem nevoiți să le analizăm și să le interpretăm după
prevederile vetuste ale articolului elaborat pe timpul bolșevismului colhoznic.
Moment bizar care devine de-a dreptul fatidic în situația în care apare
ciurda micilor ticăloși din magistratura suceveană, al căror anacronic spirit
de solidaritate de castă oligarhică rupe orice zăgazuri ale raționamentului
juridico-interpretativ și se apucă cu aplomb irațional să hălăduiască pe lângă
hatul arăturii juridice:
- ignoră orice principii
și norme de drept penal și procesual;
- produc intenționată confuzie prin
manipularea semantică și interpretativă a termenilor de „mijloc de comunicare direct”,
„mijloc
de informare în masă”, „mijloc de transmitere la distanță”;
- calcă cu nerușinare peste interdicția
totală de a efectua exerciții interpretative extensiv-analogice în defavoarea
acuzatului…[… nu reiterez critica
apelului formulat, nefiind utilă obiectului unei excepții de
neconstituționalitate];
- finalitatea halucinantă și uluitoare a
acestui abominabil exercițiu de intimidare și represiune bolșevică materializându-se
într-o sentință de condamnare într-un dosar ale cărui fapte deduse judecății NU
SUNT INCIDENTE SFEREI PENALE și nici nu sunt susținute de vreun element
probator care să întrunească cerințele legale: legal, pertinent, util,
concludent. Doar o adunătură de maculatură preluată de pe Internet de o terță
persoană - un milițian tâmpit și paranoic, în afara oricărei proceduri
judiciare, fără nici un fel de relație faptică cu „inculpatul”, maculatură
adusă la cunoștința „persoanei vătămate” care simulează temerea și în baza
acestui SINGULAR, UNILATERAL ȘI
SUBIECTIV ELEMENT CIRCUMSTANȚIAL – STAREA DE TEMERE CLAMATĂ, încearcă să
obțină și chiar obține ceea ce nu au reușit marii despoți din Coreea de Nord,
China, Egipt, Siria, Libia sau Iran: SĂ PUNĂ BOTNIȚĂ INTERNETULUI în lipsa
oricăror prevederi legale incriminatoare și numai în baza unui infect exercițiu
interpretativ extensiv.
În tot parcursul procedural al acestui dosar am încercat să-mi asigur o
eficientă apărare, motiv pentru care, din postura de fost specialist al
domeniului comunicațiilor – ofițer în rezervă de armă transmisiuni (comunicații)
- am pus în vederea judecătorului fondului eroarea evidentă de fapt pe care se
fundamentează lucrările dosarului de urmărire penală.
Îmi permit să invoc respectivul fragment argumentativ, fiind definitoriu
asupra uriașului decalaj produs între evoluția rapidă a mijloacelor tehnice de
comunicare și prevederile normelor penale:
============
„Site-ul ediției electronice a unei
publicații, precum „Monitorul de Suceava” este, fără putință de tăgadă, un mijloc de comunicare indirect. Site-ul nu realizează situații echivalente
prezenței, întrucât nu se îndeplinește acel protocol de relaționare și de
stabilire a unei legături mijlocite între emițătorul și receptorul mesajului,
astfel încât să se poată considera împlinit lanțul de transmisie dintre emițător → printr-un mediu de transmisie
direct → cu ajutorul unei legături stabilite pe bază de protocol de
identificare reciproc → până la receptor (astfel cum poate fi descris
sistemul de comunicare în teoria comunicațiilor militare).
Mijloacele de
comunicare directă sunt acele mijloace care asigură CORESPONDENȚA UNIVOCĂ
dintre expeditor și destinatar, dintre emițător și receptor, sau dintre infractor și persoană vătămată. Mijloacele
de comunicare directă sunt acele mijloace a căror inviolabilitate este
asigurată prin prevederea constituțională a art. 28: scrisori, telegrame, alte trimiteri poștale (fax, colet poștal etc),
convorbiri telefonice sau alte mijloace legale de comunicare.
Singurele mijloace de comunicare
directă, specifice domeniului Tehnologiei Informației și a Comunicațiilor, care
realizează legătura o legătură univocă sau biunivocă dintre emitent și primitor
sunt trimiterile de poștă electronică
( e-mail), messageria instant de tip
corespondență text, convorbire de voce sau convorbire video și voce, respectiv mesageria de tip „Rețea de socializare
(messenger al rețelei de socializare) Doar aceste modalități de comunicare
asigură conexiunea dintre emitent și receptor, prin intermediul unui protocol anterior de stabilire a
legăturii corespondente. Doar
e-mailul și instant messageria (text, voce, chat) sunt și pot fi considerate, în mediul online, ca fiind mijloace de
comunicare directă care creează situații echivalente prezenței.
Trimiterile poștale – scrisoare,
colet, telegramă etc. presupun detalierea scriptică a unui EXPEDITOR și a unui
DESTINATAR.
Trimiterea unui facsimil (fax) sau
efectuarea unei convorbiri telefonice presupune apelarea UNUI NUMĂR DE TELEFON,
simultan cu transmiterea identității telefonice proprii.
Trimiterea unui e-mail presupune
inscripționarea în partea de sus a ferestrei mesajului a UNEI ADRESE DE POȘTĂ
ELECTRONICĂ, urmând ca adresa proprie să fie transmisă automat în headerul
e-mailului.
Stabilirea legăturii prin mesagerie
de tip instant presupune relaționarea anterioară comunicării, prin includerea
corespondentului în lista de contacte și abia apoi inițierea conversației prin
accesarea de tip „click” sau „dublu click” a respectivului contact.
Orice altă divagație insidioasă pe
marginea acestor criterii de identificare a mijloacelor de comunicare directă
nu poate fi etichetată decât aberație psihotică scornită în mintea dereglată de
egomanie a momâii-vătămate.
Oricât i-ar place sau nu momâii
sparioase, a afirma la rubrica de comentarii a unei publicații electronice că „o să i se taie prețiosul gâtuleț”, că „o să fie sodomizată cu tarașul gardului”,
că „o să fie cadorisită cu filantropică
și milostivă mehr muje” sau că „urmează
ca cineva să se pișe cu boltă pe capul ei întrucât se aseamănă unei oale de
noapte confort IV, având mânerul pe interior”, NU CONSTITUIE O COMUNICARE
PRIN MIJLOC DE COMUNICARE DIRECT. La enunțarea acestor bizare afirmații nu s-a inițiat nici un fel de protocol de
identificare unilaterală sau bilaterală care să asigure corespondența mijlocită
a comunicării dintre emițător și receptor.
QUOD ERAT
DEMONSTRANDUM!”
============
În naivitatea mea procesuală trăiam cu iluzia că asemenea argumente
pertinente pot produce vreun declic cognitiv sau interpretativ în mintea
sărmanei calfe judiciare ce a (ne)soluționat fondul speței în manieră
lăutărească – după ureche. Am vorbit cu aplombul lui Moise în pustia Sinaiului și nimeni nu a reținut nici măcar o virgulă
din uriașul efort argumentativ efectuat în scopul propriei apărări și al
salvgardării dreptului fundamental la libertatea de exprimare.
Dosarul xxxx/314/2015, veritabilă „Cronică a unei condamnări anunțate”, narațiune
beletristică de proastă calitate, aparținând neo-curentului literar denumit „pășunism
judiciar”, a avut un singur făgaș procedural: făgașul Ticăloșiei și Nelegiuirii
judiciare întronizate la rang de Lege de acei golănași și bagabonți ce uzurpă
locul etic al judecătorului deuteronomic și întinează irevocabil rolul și
menirea socială a înfăptuirii actului de justiție.
Finalitatea flamboaiantului
și halucinantului exercițiu interpretativ extensiv analogic al dosarului xxxx/314/2015 deschide o cutie a Pandorei ale cărei bestiarii evadate vor
produce abominabile orori în Cetatea diriguită de Convenţia pentru Apărarea Drepturilor
Omului şi a Libertăţilor fundamentale.
Cel puțin în ceea ce privește art. 206, alin. (1) aceste sumbre
previziuni le-am anticipat într-unul din actele procesuale efectuate în dosar:
============
„… posibilitatea predictibilă ca puișorul judiciar să-și continue
nestingherit hălăduirea irațională pe lângă răzorul unitar al arăturii juridice
și să consfințească „in extenso” și
alte modalități de făptuire a amenințării, sub forma agravată a infracțiunii reglementată
de art. 279 Cod penal:
Modalități
extensiv-interpretative de făptuire ale ultrajului judiciar (ironic):
a)
în mod nemijlocit
b)
prin mijloc de comunicare direct
c)
printr-o terță persoană
d) prin mijloc de comunicare indirect
e) în stare de somnambulism (selianism,
lunatism, noctambulism)
f) în stare de onirism
g) în stare de sevraj narcotic
h) în ipostază de extaz erotic
i)
prin
telepatie
j)
prin
telekinetică inducție asupra chakrelor
k) prin acțiune indirectă asupra
feng-shui-ului
l)
prin
păcătoșenia gândului nechibzuit
m) prin hypnotică privire jinduitoare
n) prin ritualuri woodoo înțepătoare
o) prin blestem pravoslavnic sau de
inspirație veterotestamentară
p) prin istov, alean, dor sau oftică…
etcaetera…
absolut toate formele de făptuire fiind valide ca cerință esențială a comiterii
faptei penale, singurele elemente definitorii ale infracțiunii de „Ultraj judiciar”, în interpretarea
calfelor judiciare, fiind:
a) calitatea de magistrat a momâii
vătămate, membru al cârdășiei elitiste a SupraZeilor telurici, care nu dau
socoteală nimănui și care, prin cosmogeneza funcției lor inamovibile, își
permit să stuchească coji de semințe în cap chiar și Domnului Zeu sau Fiului
Acestuia;
b) arhetipalul principiu izvorât din
Dreptul roman, interpretat într-o deșucheată manieră psiho-paranoidă, potrivit
căreia, în ceea ce privește casta oligarhică a ticăloșilor înstruțați în robă, „tot ce nu este reglementat în mod expres
este cu desăvârșire interzis”, constituind fapte abominabile de o gravitate
superioară delictului de lezmajestate sau a futișagul de mamuță;
c) drept consecință imediată a faptei
lezmajestuoase sau lezfutăcioase - starea de temere simulată, fundamentată doar
în baza unor afirmații personale, subiective, unilaterale, necuantificate
printr-un instrument de apreciere obiectivă;
d) and nothing else matters ’coz we got
the power! (the juridiciary).”
============
Acestea fiind spuse, cred că este de acum rolul instanței de contencios
constituțional să analizeze, cu competența ce i-a fost conferită, prevederile
acestui vetust art. 206, alin. (1) Cod penal, atât de anacronic pus în „operă”
de câțiva reprezentanți ai acelei caste oligarhice a Cyborgilor și Androizilor
judiciari ( 4.850 j + 2650 p), care nu dau niciodată socoteală nimănui, sunt
așa un fel de Semizei care stau undeva într-un Olimp situat cu trei stații
deasupra Dumnezeului, se hlizesc pe ei de râs, beau ambrozie din cornuri de
mied, sparg semințe și scuipă semințele în capul Dumnezeului și Fiului
Acestuia”. Sau, alteori, din plictiseală, acești „așa, mai maturi mai perverși” se uită cu
nedisimulată scârbă la plebeii muritori și, drept recunoștință pentru salariile
lor nesimțit de onctuoase ce sunt luate cu anasâna din chimirul spart al
muritorilor, „le-o bagă acestora de sus, de la 45 de grade, IN-CRE-DI-BIL!”
În actuala conjunctură „non liquet” a art. 206, alin. (1) Cod
penal, pentru acuzarea și condamnarea oricărui cetățean liber, funcție de
acțiuni efectuate în mediul virtual, este arhisuficient ca un reprezentant al sistemului
național de forță să clameze starea de temere.
NU MAI ESTE
NECESAR NICI UN ALT ELEMENT CIRCUMSTANȚIAL CARE SĂ JUSTIFICE SAU SĂ ARGUMENTEZE
LEGAL PRODUCEREA VREUNEI IPOTETICE
INFRACȚIUNI.
Dacă un magistrat, polițist, jandarm, funcționar clamează starea de temere,
ei bine, cel acuzat poate să urmeze îndemnul bufonului și saltimbancului Curții
de Apel București: „One way ticket to Jilava”. Doar atât este necesar: ca persoana
vătămată să se clameze starea de temere! Atât și nimic altceva.
În loc de concluzie a acestei epico-juridice formulări a unei excepții
de neconstituționalitate, solicit Curții constituționale să admită excepția de neconstituționalitate a art. 206, alin. (1) Cod penal, și dacă este necesar, să
analizeze și implicațiile interpretative ale acestor prevederi raportate la
infracțiunea complexă denumită „Ultraj
Judiciar” - art. 279 Cod penal.
Prezenta excepție de neconstituționalitate este un bun prilej pentru a
purcede la redefinirea normelor și reglementarea din punct de vedere legal al
mediului online - acestui spațiu al „Libertății (absolute) de exprimare”,
domeniu de o întindere uriașă a posibilităților de manifestare. Este un prilej
binevenit de a se realiza ceea ce toate segmentele sociale afirmă cu
imperiozitate: așezarea în limitele normelor legale și procedurale a acestui
uriaș domeniu de activitate al societății moderne.
Este în interesul tuturor factorilor sociali și instituționali ca din
conținutul prevederilor legale să se înceapă a nu se mai face economie de
cuvinte, lăsând la latitudinea unor năstrușnici aiuriți efectuarea exercițiilor
interpretative extensive analogice.
Este de o banală elementaritate faptul că instanța de judecată nu
legiferează prin conținutul hotărârilor, ci doar asigură justa interpretare și
aplicare a prevederilor legale în vigoare. În momentul în care norma legală nu
mai asigură corespondența cu dinamica socială, este timpul de aruncat
respectiva normă la Marele Kosh. Inclusiv prin declararea ei ca neconstituțională
și declanșarea parcursului legislativ firesc.
Trecând peste motivația faptică și juridică, se poate argumenta această
excepție și la modul pur-subiectiv, personal: ca unul care mi-am câștigat
libertatea de exprimare în mod nemijlocit acum 27 de ani, PREFER SĂ MERG ȘI MĂ
AUTOINCENDIEZ ÎN SEMN DE PROTEST ÎN FAȚA MINISTERULUI JUSTIȚIEI decât să las
să-mi fie știrbită chiar și cu o virgulă permisivitatea și exercițiul dreptului
la libertatea de exprimare.
O să fiu de acord să fiu condamnat la 969 de ani de Gulag DOAR în
momentul în care voi vedea scris, negru pe alb, în cuprinsul textului legii
penale, că nu am voie în mediul
online, pe un mijloc electronic de informare în masă, pe un spațiu de stocare
de tip „cloud computing” (dropbox,
dailymotion, youtube etc.) să scriu sau să postez date despre, de ex: soluționarea de către Vicol Gabriela a dosarelor cu curul,
fără să citească măcar vreun rând , salarizarea infect de nesimțită a
magistraților, să afirm opinia personală despre inspectorul-șef al „Cooperativei
Nufărul” din CSM – lucian netejoru-Whirpool că este o Zdreanță ,
că Marchizul de Vatra-Dornei și Viconte de Colentina – C.V.D. este un jalnic
cicisbeu țucălar sau că chitroasa baborniță livia stanciu este o cotoroanță
acritură care a preferat să mânjească de jeg, zoaie și lături întregul sistem
judiciar în loc să-i plătească Rarincăi amărâta aia de datorie.
Sau să afirm, fără să comunic
direct sau prin interpuși, cu vreo
tută proastă din magistratură, că s-ar putea să-i tai gâtul cândva în următorii
50 de ani! Sic!
Aceasta este LIBERTATEA MEA DE
EXPRIMARE și nu mi-o vând pe un milion de salarii de-ale baborniței stanciu
cumulate cu pensia.
Cine vrea să-mi restrângă legal acest drept, să facă bine și să
legifereze, să cuprindă în mod edictat în textul legii care sunt situațiile
pasibile de a fi sancționate penal.
Până atunci, rămân în vigoare
sintagmele latine ce definesc dreptul roman, sistem judiciar ce stă la sorgintea
dreptului penal român, cel puțin în ceea ce privește raportul dintre caracterul
restrictiv și cel permisiv al acestor norme.
Tot
ce nu este interzis este permis.
„Nullum crimen sine lege”
„Nulla poena sine lege”
„Nullum crimen sine lege poenali anteriori”
În drept, îmi
fundamentez cererea pe prevederile articolelor
și normativelor invocate în cuprinsul prezentei.
Jurisprudențial, în scopul sublinierii temeiniciei motivației expuse,
invoc 4 spețe recente, referitoare la modalitatea de făptuire a ultrajului
judiciar sub aspectul amenințării:
1. Speță de ultraj
judiciar comisă PRIN MIJLOC DE COMUNICARE DIRECT:
Biro
Ștefan
A TRIMIS O SCRISOARE DE
AMENINȚARE unui judecător în legătură cu o speță aflată pe rolul instanțelor și
în care INCULPATUL ERA PARTE.
Pe rolul
instanțelor: dosarul penal 4911/197/2015
Judecătoria Zărnești
Curtea de Apel Brașov
2. Speță de ultraj
judiciar comisă NEMIJLOCIT:
Horvat Gruia-Romeo, în plină ședință solemnă, într-un dosar în care
INCULPATUL ERA JUDECAT, A AMENINȚAT și
INSULTAT prim-procurorul adjunct al
Parchetului de pe lângă Judecătoria Aiud.
Pe rolul instanțelor
: dosarul penal 205/175/2014
Judecătoria Aiud
Curtea de apel Alba Iulia
3. Speță de ultraj
judiciar comisă PRIN MIJLOC DE COMUNICARE DIRECT, soluționată de Judecătoria
Sfântu Gheorghe.
Tuța Alexandru din
Sfântu
Gheorghe, A TRIMIS PRIN E-MAIL MESAJE DE AMENINȚARE unor magistrați
care au soluționat dosare în care INCULPATUL ERA PARTE.
Pe rolul instanțelor
de judecată: dosarul penal 89/305/2016
Judecătoria Sfântu Gheorghe
4. Speță de ultraj
judiciar comisă PRIN MIJLOC DE COMUNICARE DIRECT:
Horvath Dezso –
Oradea,
A TRIMIS O SCRISOARE de amenințare unui magistrat care I-A SOLUȚIONAT
nefavorabil UN DOSAR.
Pe rolul
instanțelor: dosarul penal 19652/271/2015
Îmi susțin excepția prin următoarele copii ale unor file din dosar, file
extrase în mod legal, cu ocazia celor 3 consultări ale dosarului:
-
filele 4 ÷ 6
dosar de urmărire penală, vol. I, reprezentând plângerea penală depusă
de persoana vătămată la data de 27 oct. 2014;
-
fila 3 dosar de
urmărire penală, vol. I, reprezentând ordonanța de începere a urmăririi
penale dispusă de organul de urmărire penală la data de 28 oct. 2014;
-
filele 7 ÷ 8
dosar de urmărire penală, vol. I, reprezentând declarația de persoană
vătămată dată în fața organului de urmărire penală la data de 31 oct. 2014;
-
fila 117 dosar
de urmărire penală, vol. I, reprezentând
solicitarea organului de urmărire penală adresată unei Secții de poliție
rurală;
-
filele 197 ÷ 198
dosar de urmărire penală, vol. II, reprezentând declarația subsemnatului în
calitate de suspect, din data de 21 nov. 2014, dată organului de urmărire
penală după percheziția domiciliară și aducerea cu mandat la sediul Parchetului
de pe lângă Judecătoria Rădăuți;
-
filele 205 ÷ 206
dosar de urmărire penală, vol. II, reprezentând declarația subsemnatului
în calitate de inculpat, din data de 24 nov. 201;
-
filele 210 dosar de urmărire penală, vol. II, reprezentând
completarea declarația subsemnatului în calitate de inculpat, din data de 14
ian. 2015;
-
Actul de
sesizare al instanței – Rechizitoriul cu nr. 4203/P/2014, încheiat la
data de 6 ian. 2016 de Parchetul de pe lângă Judecătoria Rădăuți;
-
fila 142 dosarul instanței de fond, reprezentând
„Note scrise” depuse de persoana
vătămată la data de 10 oct. 2016, cu ocazia citării acesteia în vederea audierii
de către instanță și adresării unor întrebări formulate de inculpat;
-
file 160 ÷ 163
dosarul instanței de fond reprezentând declarația de persoană vătămată dată cu
ocazia cercetării judecătorești;
-
file 164 ÷ 167
dosarul instanței de fond reprezentând declarația de inculpat dată
cu ocazia cercetării judecătorești
-
Încheierea de
Ședință din 31 oct. 2016 și Sentința
penală nr. 359 din 3 dec. 2016 pronunțată de Judecătoria Suceava în dosarul penal nr. 8856/314/2015.
Solicit ca în situația în care lipsa resurselor materiale mă vor
împiedica să mă deplasez, soluționare prezentei excepții să se efectueze în
lipsa petentului.
3 aprilie 2017 …………………………….
[censored]
=================================================================
II. CONSIDERAȚII PRIVIND ADMISIBILITATEA EXCEPȚIEI
DE NECONSTITUȚIONALITATE ÎN FAȚA INSTANȚEI DE JUDECATĂ
Solicit Curții de Apel Suceava să-și
îndeplinească fără părtinire atribuția și obligația de a analiza îndeplinirea
condițiilor de admisibilitate ale unei excepții de neconstituționalitate,
condiții enunțate expres și limitativ
la
art. 29, alin. (1) ÷ (3) din Legea 47/1992 privind organizarea și
funcționarea Curții Constituționale:
1.
Excepția
ridicată se referă la neconstituționalitatea unor dispoziții ale unei legi sau
ordonanțe aflată în vigoare, iar aceste dispoziții au legătură cu soluționarea
cauzei;
2.
Excepția
este ridicată de una din persoanele prevăzute de lege;
3.
Excepția
ridicată se referă la prevederi care nu au mai fost anterior constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie
anterioară a Curţii Constituţionale.
De asemenea, pun în vederea Curții de Apel Suceava interpretarea
sistematică a prevederilor Legii nr. 47/2002, precum și practica unitară a
instanțelor de judecată, conform căreia
„orice
altă analiză excede competenţelor sale, instituite de legiuitor în mod expres
şi limitativ. Inadmisibilitatea reţinută pentru un motiv neprevăzut de lege, […]
reprezintă rezultatul unei greşite aplicări a legii şi îngrădeşte liberul acces
la justiţie.”.
În atare condiții, instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia „nu
are de
verificat decât îndeplinirea
condiţiilor de admisibilitate a
excepţiei, fără a se putea pronunţa asupra temeiniciei excepției
invocate.”
Astfel, „nici o instanţă de judecată în faţa căreia se ridică o excepţie de
neconstituţionalitate nu are competenţa să examineze textul sub aspect constituţional sau să adauge o altă
condiţie la cele prevăzute de lege pentru admiterea cererii
de sesizare a
Curţii, ci numai
să verifice, strict,
îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a acesteia, prevăzute de art.
29 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992, deoarece competenţa sa se
circumscrie doar la constatarea admisibilităţii excepţiei şi, pe cale de consecinţă, la admisibilitatea
cererii de sesizare a Curţii, nu şi la temeinicia ca atare a excepţiei.”
Nu în ultimul rând, în scopul de a demantela încă din start una din cele
mai frecvente modalități prin care instanțele de judecată încalcă în mod flagrant dreptul privind accesul liber la justiție,
adăugând o altă condiţie la cele prevăzute de lege pentru admiterea cererii
de sesizare a
Curţii Constituționale, din analiza aceluiași judecător al Curții Constituționale
citez următoarele:
„Nu de puţine ori, însă, instanţele judecătoreşti şi-au exprimat opinia
că cererea de sesizare a
Curţii cu excepţia
de neconstituţionalitate a
cărei critică vizează
în realitate o chestiune
de interpretare şi
aplicare a legii
este inadmisibilă şi trebuie respinsă ca atare.
Soluţia este
însă greşită.
Este adevărat că, procedând la soluţionarea litigiului, instanţa face o
interpretare a normei legale în sensul pe care îl consideră corect, însă, partea
nemulţumită de interpretarea pe care
instanţa o dă normei legale poate solicita, pe
calea ridicării excepţiei
de neconstituţionalitate, declanşarea
controlului de
constituţionalitate de către instanţa de contencios constituţional.
Formularea excepţiei de
neconstituţionalitate obligă instanţa,
în faţa căreia aceasta este
ridicată să verifice
strict îndeplinirea condiţiilor
de admisibilitate prevăzute de
lege şi, în cazul în care constată îndeplinirea acestora, să sesizeze, printr-o
încheiere motivată, Curtea Constituţională cu soluţionarea excepției.
[…]
Într-o atare situaţie,
instanţa în faţa
căreia s-a ridicat
excepţia constatând îndeplinite
condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege trebuie să sesizeze Curtea
Constituţională cu soluţionarea
excepţiei de neconstituţionalitate, neavând
nici o relevanţă faptul că
instanţa de contencios constituţional ar
respinge la rândul său excepţia ca inadmisibilă.
[…]
Deşi opinia
minoritară exprimată în
sensul că în realitate critica
vizează o chestiune de
interpretare şi aplicare a legii este corectă, soluţia de a respinge cererea de
sesizare a Curţii ca inadmisibilă pe acest considerent ar fi fost greşită.
Asupra inadmisibilităţii
excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa în faţa căreia s-a ridicat
excepţia a cărei critică vizează interpretarea şi aplicarea legii nu
poate aprecia fără a intra
în domeniul de
competenţă al Curţii Constituţionale şi
a încălca astfel prevederile art. 142 alin. (1) din
Constituţie, care atribuie Curţii Constituţionale rolul de garant al
supremaţiei Constituţiei, şi
prevederile art. 1 alin. (2) din
Legea nr. 47/1992, potrivit
cărora „Curtea Constituţională este unica autoritate de jurisdicţie
constituţională în România”.
Prin urmare, instanţa în faţa căreia a fost ridicată excepţia de
neconstituţionalitate nu poate, strict procedural, să adauge la motivele de
inadmisibilitate prevăzute de lege un alt motiv şi anume acela că excepţia
priveşte o problemă de interpretare şi aplicare greşită a legii.
Dreptul de acces liber la justiţie prevăzut ca atare de art. 21 din Constituţie ar putea fi astfel
îngrădit, în condiţiile
în care s-ar
refuza justiţiabilului dreptul
de a supune controlului de
constituţionalitate o prevedere legală
ce se dovedeşte hotărâtoare pentru soluţia ce o va pronunţa instanţa sesizată
cu încălcarea unui drept legitim al său.
Pe de altă
parte, există şi
riscul ca prevederea
criticată pentru vicii
de neconstituţionalitate să nu vizeze o simplă chestiune de interpretare
a legii ce ţine de competenţa instanţelor judecătoreşti , ci să vizeze chiar o
încălcare a literei şi spiritului Constituţiei,
iar din această perspectivă,cu atât
mai mult se
impune realizarea unui control efectiv de constituţionalitate.
[…]
Dacă instanţa de contencios
constituţional constată că prevederea criticată este în acord cu litera şi
spiritul Constituţiei şi numai printr-o
interpretare greşită a instanţelor judecătoreşti, aplicarea
acesteia vatămă drepturile
justiţiabililor,
contravenind astfel prevederilor
Constituţiei, soluţia ce urmează a o pronunţa poate fi diferenţiată, în funcţie
de circumstanţele cauzei, de frecvenţa soluţiilor de aplicare greşită a legii, de forţa şi tăria argumentelor pe
care se sprijină soluţiile greşite etc., mergând de la respingerea ca
inadmisibilă a excepţiei, până la admiterea acesteia şi constatarea neconstituţionalităţii
sale, „în măsura în care prevederea se interpretează în sensul unei limitări
sau îngrădiri a unui drept material al justiţiabililor”.
Această ultimă soluţie s-ar impune doar
atunci când, în mod frecvent, instanţele judecătoreşti nesocotesc un drept
legitim al persoanei, dând o interpretare greşită normei de drept, iar Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie încă nu s-a
pronunţat printr-un recurs în interesul legii asupra aplicării unitare a
respectivelor prevederi.”
Am precizat sub formă de citat toate aceste considerente din două motive
bine-întemeiate:
a) M-am săturat ca
în acest dosar – veritabil dialog al surzilor - să tot invoc principii și norme
de drept material și procedural iar uriașul efort de argumentare, faptică și
juridică, să-mi fie măturat sub preș de vreo „calfă judiciară”
din raza Curții de Apel
Suceava, calfă definită generic de modalitatea lăutărească, „după
ureche”, de înfăptuire a actului de justiție. Standardul păgubos de „Moise grăitor anapoda în Pustia Curții de
Apel Suceava” nu-mi mai surâde câtuși de puțin, atâta timp cât la mijloc
este vorba despre libertatea mea personală, despre prestigiul personal,
demnitatea și onoarea mea.
b)
Am
citat aceste aspecte argumentative, enunțate
de un judecător în funcție al Curții Constituționale, pentru a evita, cu
anticipație, adoptarea de către Curtea de Apel Suceava a vreunei încheieri care
să-mi respingă cererea și excepția de neconstituționalitate. Prin această
precizare se subînțelege, evident, intenția nestrămutată de a contesta la ÎCCJ
orice soluție a Curții de Apel Suceava care va continua să-mi încalce dreptul
constituțional la acces la justiție, respectiv dreptul la un proces echitabil.
Vremea „Omertei” față de ticăloșiile systemului judiciar a trecut,
gradul de bună notorietate al justiției a scăzut vertiginos la infima cotă de
35%, Cetatea și Agora clamează din toate vocile necesitatea adoptării prioritare a „Legii răspunderii
magistratului”.
Vremea actului de justiție înfăptuit cu diletantism și superficialitate,
în manieră lăutărească, A APUS IREVOCABIL, motiv pentru care supun controlului
de constituționalitate prevederile art. 206, alin. (1) Cod penal,
prevederi laconice devenite desuete și a căror actuală aplicare mecanicistă încalcă
elementare principii generale de aplicare a dreptului material, ignoră atât
practica unitară a instanțelor referitoare la art. 193 Cod penal 1969,
respectiv art. 206, alin. (1) Cod penal în vigoare, cât și avansul
tehnologic al societății în ansamblul ei, evoluție care se repercutează asupra
elementelor constitutive, asupra circumstanțelor ce definesc infracțiunea de „Amenințare”.
Distrugerea de către judecătoarea Vicol Gabriela, procurorul de caz
Bucșa Andrei-Sebastian, de judecătorul
de cameră preliminară și a instanței de fond – Zăgan Anca-Alioara și de către judecătorul Crăciun-Gina-Ionela a limitelor interpretative restrictive ale art.
206, alin. (1) Cod penal, limite trasate de practica unitară a
instanțelor de judecată, impun necesitatea obiectivă ca prezenta excepție de
constituționalitate, axată aparent pe
o critică ce vizează interpretarea și aplicarea legii, să fie supusă
controlului constituțional.
Solicit Curții de Apel Suceava să constate
îndeplinirea condițiilor de admisibilitate ale excepției de
neconstituționalitate ridicate și să urmeze procedura legală în vederea
sesizării Curții Constituționale.
…………………………….
