I love american movies …

… ’coz …

… tematica, motivele și mijloacele de exprimare artistică sunt bestiale.

I - Prima și prima oară îmi place că americanișii își ucid președintele de trei ori pe zi și o dată la amiază. Cool! Asta dacă nu cumva se brodește să apară acel mesianic American Hero care să pună bețe în roticelele complotiștilor și să împlinească, așa cum este firesc, victoria binelui asupra răului.

II - În contrapartidă, când nu sunt ocupați cu scenarii regicide, regizorii au ca temă de inspirație predilectă tot felul de scârboșenii îmbălate: viermi uriași, șerpi, insecte, rechini, caracatițe, maimuțe – toate de dimensiuni de parcă ar fi fost crescute la CAP Scornicești. Față de abundența fluidelor și a secrețiilor împroșcate pe micul ecran, un omuleț ceva mai cetit* având alte standarde valorice ale aprecierii actului artistic, și-ar induce în mod eronat concluzia că aceste producții sunt filme psihologice de avangardă având ca fundament teoria psihanalitică dezvoltată de Jung, Freud și Adler. Sau mai bine spus sunt filme utile pentru pregătirea psihologică a caracterelor maleabile, instruire practică ce se desfășoară sub deviza – „Cine rezistă mai mult”.

Bun!

III - Pe locul trei în topul enervării hollywoodiene stau filmele de acțiune cu buget de 2 dolari și 50 de cenți , realizate cu o distribuție cuprinzând 4 actori și un pitic (evident capul de afiș deținându-l Dolph Lundgren). Ei bine, scenariul acestor făcături parcă e calchiat după „epopeea cuceririi țării Canaanului”. Bad guys dețin butoanele puterii cu titlu absolut de proprietate, împilează poporul și vor să stăpânească THE WHOLE WORLD. Însă ce nu au luat în considerare acești băieți puși pe șotii este faptul că, ÎNTOTDEAUNA, dintr-un azil de veterani, dintr-o închisoare federală, dintr-un tomberon stradal sau dintr-un cartier rău famat apare un proscris reșapat care, prin tăria caracterului propriu și prin puterea exemplului personal, va SALVA OMENIAREA de la dezastru, armaghedon, apocalipsă, ș.a.m.v. **.

Toate aceste trei categorii tematice se subscriu unei tehnici cinematografice bizare rezumată prin câteva puncte de reper predictibile ca desfășurare: a) gruparea stranie a loviturilor balistice, b) admirația necondiționată exprimată în cel mai inoportun moment c) bălăngăneala.

a) cu o platitudine de-a dreptul enervantă lucrurile se petrec cam așa – după Hero-ul apocaliptic trag băieții răi, din toate categoriile de armament, cu un echivalent numeric egal cu cel al diviziilor combatante la poarta Stalingradului. Dar minunea draaqului*** Alesul Salvării omenirii nu are nici măcar o zgârietură și navighează majestuos, ca un transatlantic printre aisberguri, către împlinirea eschatologică a Misiunii sale. Nu contează câtuși de puțin că efectul cumulat al armamentului pizmașilor devastează recuzita sau produce diluvii și extincții în masă. Fix pix! Mesia-reloaded își vede nestingherit de jobul voluntar asumat și trece printre cataclisme cu o lejeritate specifică unei rățuște fetișiste „uitată” dezinvolt în cada de baie.

În contrapartidă însă, mai totdeauna eroul este înzestrat doar cu un jaf de pistol de pe timpul lui Toma Alimoș sau cu vreo flintă ruginită, cu trompetă în capăt, închiriată prin furtișag de pe la vreun mexican urmaș destoinic al conquistadorilor. Până la urma urmei poate să n-aibă nimic oțeale în mânuri că doară se știe că visul american triumfă ÎNTOTDEAUNA chiar și cu mâinile goale sau în kurul gol. Cu siguranță că majoritatea scenariștilor din țara aia de peste baltă**** au avut parte de o copilărie freudian traumatizată de chatarsisul Croitorașului cel viteaz. Altminteri nu se explică de ce la fiecare pârț tras din flinta Cavalerului Dreptății se produc efecte inimaginabile: 

- pe earth - zgârie norii se prăbușesc ca niște jalnice piese de Mahjong, se distrug baraje aidoma celui de la Aswan iar procente semnificative ale forțelor Răului se prăbușesc în adâncurile Gheenei zvârcolindu-se în chinuri demonice;

- din airspace dă cu kurul de pământ un Stealth ultimul răcnet***** aparținând celorlalți Stealths (hoțomani) ai lumii camuflați mimetic în leaderi incontestabili ai moralității democratice universale. Însă, în acord cu prevederile Tratatului de reducere a armamentului neconvențional și pentru a echilibra balanța de forțe, tot din înaltul ceriului, un satelit spion rusăsc lansat pe orbită cu misiunea unică de a observa dacă zâmbăreața aia de Lady Hillary poartă ’au ba quiloți tanga, adoptă la rându-i o determinare de kamikaze Pearl-Harborian și își urmează confratele tehno-voyeurist în mișcarea-i uniform accelerată în câmp gravitațional;

- nu în ultimul rând, confirmarea randamentului distructiv al pârțului balistic avându-l ca autor pe eternul păcălici american vine din străfundul pământului, loc de unde apar trei vietnamezi leșinați de foame, doi șoșoi și o vulpe turbată care, nevoind să surrendeze unconditional, își fac seppuku în transmisiune în direct la CNN.

b)  astă chestie iar e o treabă stereotipară pe care nu o poți înțelege decât dacă ai fost scăpat în creștet pe dușumea la botez, opărit în cristelniță sau înțărcat cu vodcă rusească de contrabandă. Primprejur mediul înconjurător al Mamei Geea cea vindicativă indică fără putință de tăgadă că mai sunt disponibile 3,1415926 secunde pentru ca personagiile principale să-și ia picioarele la spinare altminteri unde le stau tălpile le va sta căpățâna într-un viitor deosebit de apropiat. [n.a.] Ba mai mult de-atât toate urgiile știute sau eschatologiile nescrise în ceasloavele pochești își dau mâna într-o nebună horă sabbathică având menirea de a clinti măcar un milimetru din determinarea Eroului hollywoodian. Ciu-ciu! Timpul își suspendă benevol scurgerea ireversibilă către Marele Neant al pulberii stelare iar Soarele rămâne și el în loc și-și face cruce cu degetele mari de la piciorul drept stupefiat de-atâta prostie omenească. [6] Ei bine, ce se apucă să facă neisprăvitul aventurier? Se apucă tâmpitul să se oprească în mijlocul decorului ca să-i spună progeniturii că „FIULE, SUNT MÂNDRU DE TINE!”. Valabil și reciporc sau prin extensie: fiul spune lui tac-su, tac-su lui bunic-su, liubovnicul îi spune nevestei vecinului, aceasta îi spune soțului (să se ducă dracului fiindcă o are mică) … ș.a.m.v. In fine, oricare ar fi tandemul subiecților în drept, aceștia se proțăpesc ca proasta-n târg în mijlocul, toiul, apogeul sau orgasmul acțiunii și se gratulează cu niște ode care i-ar face geloși și pe  înțelepții pupinkuriști de la curtea Caesarilor. Dă-o draaqului de acțiune iminentă, mai poate să aștepte.  [7]

Varianta prescurtată a paradoxului atemporal dinamic ar fi cam așa: taman în centrul acțiunii, exact acolo cam pe unde trece Axis Mundi, se opintește static heroul cu puicuța lui. Amu’ de unde și-o fi cules păcăliciul sufletul pereche poate fi lesne explicat rezumând sintetic firul narativ al literaturii de closet marca Sandra Brown: „te-am văzut/ mi-ai plăcut/ ce rămâne de făcut/ să te f*t/ koorvo!” după care combatanții literari se despart un număr de ț+1 ani și apoi se regăsesc printr-o uluitoare întâmplare. Continuarea transcende din paginile maculaturii de sertar către cutumele basmelor românești: s-au cositorit și au rămas împreună până la adânci bătrâneți, nunta a ținut șapte zile și șapte nopți, s-au veselit toți curtenii și sătenii, au avut parte de casă de piatră și copii de văiugă care creșteau într-un an cât PIB-ul României din raportările trimestriale ale INS.

Rewind to Heroes: momentul atemporal din manufăcătura cinematografică se identifică  cronologic MARII REGĂSIRI. Motiv pentru care , în același decor ostil alcătuit din trilioane de fragmente materiale ce se deplasează cu viteze hiperluminice, se apucă porumbeii să-și transfere reversibil niscai fluide secretate de glandele salivare. Adică să se țuce cu o fervoare echivalentă trăirii spirituale a unei  babe tuberculoase ce-și preumblă neigienic papilele gustative peste rama ferecată în quintale de aur a unei icoane fuckătoare de minuni.

De parcă n-ar mai avea puțintică răbdare să iasă din zona crepusculară și să tăbărască la primul hotel, motel, hostel, Câmpie Elizee, izvor de pădure eminesciană sau vro campestră căpiță de fân. Stupid and imprudent people!

c) noțiunea de suspans are în accepțiunea hollywoodiană o singură materializare reprezentată de mișcarea oscilatorie amortizată. În poziție atârnată de ce s-o nimeri mai la îndemână: în țurțudanul muntelui, pe marginea unei râpe, pe un broken bridge sau pe ’coperișul unui skyscraper. Bineînțeles că pendulul maximal este materializat faptic prin persoana (neprețuită) a unui personaj central. În cele mai multe cazuri este chiar unul dintre protagoniștii odelor proletcultiste dinăuntrul acțiunii apocaliptice – you know, my readers – tăntălăul acela despre care autorul biologic își manifesta încântarea față de fericita materializare a unui eveniment inopinat constând într-o pană de cauciuc produsă prezervativului propriu.

Cred că nimeni nu-și închipuie măcar o nanosecundă posibilitatea finalizării faptice a scenariului ipocrit prin prăbușirea fatalmente către capătul abisal al platformei regizorale, loc în care se pot produce consecințe ireversibile materializate prin ruperea definitivă și fatalmente a gâtului. Nu! Pofta în cui amatorilor de adrenalină. Eroul atârnător TREBUIE să supraviețuiască măcar pentru a ne irita percepția printr-un ultrapredictibil „THANK YOU, SON/ dad/ dude/ father/ grandfa/ sister/ brother/ sweety/ mistress/ secretary/ … (etcaetera depinzând de cine cu cine și-o mai pune în mod pragmatic) YOU SAVED MY LIFE!”

Odată enunțate și analizate temele și motivele majore ale pseudoproducțiilor nord-americane se impun de la sine detalierea punctuală a câtorva mijloace de exprimare artistică.

Păi prima oară ar fi grupajul general de mijloace stilistice prin care se urmărește, cu bună-intenție, zăpăcirea percepției cognitive a publicului spectator. Dintre aceste modalități artistice de exprimare pot fi menționate următoarele, astfel cum rezultă dintr-un document intern, inaccesibil publicului larg, redactat de către epigonii deshumați ai lui Alfred Hitchcock:

- utilizați o rată de întrețesere a framelor peste frecvența de 16 imag/sec, perceptibilă ochiului uman. Dă-i la dobitocul telespectator 26 de frame pe secundă ca să-i faci cerebelul varză. Pentru cei care au urmat oarecare stagii de pregătire psihologică pentru luptă intercalați flash-uri orbitoare la schimbarea cadrelor iar treaba subliminală va fi desăvârșită.

- apoi, indiferent de platitudinea dezolantă a scenaristicii inspirată de pe malurile pârăului Mississippi, obligatoriu imaginea va fi asociată cu infrasunete și ultrasunete care să inducă o senzație stranie de frică/ panică/ teamă/ angoasă. Dă-l în pizdele mamii lui de spectator, scopul principal urmărit este de a contura o imagine auditiv-vizuală identică celei prin care Hades trecea inoportunii muritori peste apa Stixului.

- dacă se întâmplă cumva ca din dublele necesare montajului „capodoperei” cinematografice se nimerește cumva ca unele să fie realizate pe timp de noapte, atunci puneți un dobitoc care să se preumble printr-un canal, printr-o grotă, o peșteră, prin pizda mamei lui sau pe unde-o vrea numai să fie un întuneric ca în purgatoriu. Atunci prostălăul care va avea, evident, o lanternă în mânuță, un proiector de antiaeriană sau un stroboscop, obligatoriu va avea grijă ca să baleieze spotul luminos peste focarul camerei de luat vederi receptoare. Receptează camera câteva flashuri → rezultă pe cale de consecință și pregătirea perceptivă de tip varză de Bruxelles a publicului spectator. Ne mai trebuie doar o rață pe care s-o răscrăcănăm peste varza neuronală din capul publicului după care treburile sunt extremely nice, putem să-i șoptim receptorului să-și tragă un bullet în cap căci vom fi siguri că acesta va face astfel întocmai și la timp.

Apoi ce-ar mai fi important de menționat, raționând prin frecvența practică a utilizării metodologico- persuasive?

Păi ar fi cam așa:

- Ideea de rememorare regresivă se poate sugera prin aceleași metode consacrate – white flash+ultrasunete;

- ideea de dificultate a opțiunii personale, a alegerii (între cerbul consort cu puța mică și niggerul over 10 inches) sau orice altă scenetă condițional-optativă se va realiza prin travelling circular. Nu contează că, după 30 de secunde de montagne-russe cinematografic, ochii spectatorului se apropie involuntar de condiția unui melc Helix pomatia stropit cu furadan. Noi trebuie să implementăm în subconștientul receptorilor dificultatea emoțională a amănuntelor elective.

- apoi ideea de acțiune implicită poate fi spoită chiar și la scenele în care sunt doar doi actori care dorm pe ei de lene iar cadrul ambiental este aidoma unei  plictisitoare imagini din satelit asupra Antarcticii în perioada Ordovicianului. Soluția este lesne la îndemână: operatorul camcorder-ului va tremura obiectul muncii în mână mai ceva ca un bolnav de Parkinson în fază terminală. Impresia generală, fără a beneficia de o analiză metodologică, va fi de acțiune intrinsecă deosebit de susținută.

- Alo! Dom regizor! Am primit pe feisbuc vreo 6.000.000 de reclamații că le-ați făcut creirii varză la privitori.

- Dă-i în mă-sa de maimuțe troglodite care n-au nici un habar despre valorile actului artistic în sine.

Apoi ar mai fi așe:

- Orice bombă pe cale de explozie ( mai puțin bombele sexy care explodează mereu, again, again and over again numai în bedroomurile băieților cu peste șase zerouri în coada VisaMastercardului ) ei bine aceste pocnitori vor fi dezamorsate numai în ultima secundă. Ia să recunoască careva, pe cuvânt de pionier, dacă a văzut cumva ca vreun dispozitiv exploziv să fi fost neutralizat înainte  de secunda fatală 00.00.01. Cine poate să susțină public asemenea aberație este premiat cu 10 puncte din oficiu, o plimbare cu barca și este invitat să-și înconjoare grumazul cu un laț de sârmă ghimpată, să se cocoțe pe cupola Catedralei Mântuirii Neamului, să priponească capătul liber al sârmei aricești de turla clopotniței după care să se arunce jos în hău, cu entuziasm extatic întru experimentarea in vivo a percepțiilor spiritual-tranzitorii de tip bungee-jumping.

- alte manufacturi predictibile sunt cele de natură verbală. Orice s-ar fi întâmplat pe pământuțul acesta, începând cu extincția dinozaurilor sau explozia din Tunguska siberiană  și terminând cu nainelevenul New-Yorkez, toate atitudinile compătimitoare sau condescendente se manifestă sub aceeași și aceeași formulă enervantă ! „I am sorry!”

Sorry about populațiile precolumbiene, sorry despre virginitatea răpită într-un viol incestuos sau sorry în legătură cu corăbiile ipotetice ale cugetului propriu înecate într-o mare depresivă sau în butoiul cu melalcoolie.

Iar ca să fie iritatea privitorilor dusă la pragul paroxistic, individul compătimitor plusează enervant; „Let’s / you want to talk about this !/?” de parcă n-ar mai fi pe lumea asta treburi sicrete care să fie ferecate, în străfundul cugetului propriu, cu un lăcățel indestructibil de-al gnomului-meșter faur. Nu! În opinia americanișilor despre toate treburile intime trebuie să vorbim fie cu primul venit, fie cu vreun shrink ipocrit care, pentru 4 ședințe terapeutice, te lasă cu contul bancar chel ca un curuleț de bebeluș neînțărcat. Sau dacă se poate să ne spunem în cadru instituționalizat, într-o ședință de terapie în grup, detaliile jenante ale vieții ce ne întemeiază sentimentul înnăscut al fricii de penibil, atunci este numai bine.

„- Bună-ziua! Eu sunt X-ulescu și sunt cel mai mare BOU din America de Nord!”

” – Hello, dobitocule, pupa-ne-ai pe toți în koor prin față și băga-ne-ai mâna-n sân la ko**e!”

-  Apoi altă fază exasperantă e că niciodată indivizii NU SUNT PREGĂTIȚI PENTRU ACEASTA. (I am not ready for this/that…). Stereoptip verbal și procedural mai ales aplicabil vreunei mămuci aflată în sindrom post traumatic. O tot freacă la creier vreun futnic de Don-Juan care anterior a fost tovarăș de college cu preafrumoasa mămucă, dar care aspirant nu a avut îndrăzneala să-și manifeste dragostea platonică din cauza acneei juvenile specifice castității sau din cauza faptului că ex-leadera formației de majorete părea inabordabilă prin perspectiva ei de liubovnică titulară a șefului bandei  motocicliștilor din Bronx.

Ei bine, scurgerea timpului constituie cea mai bună exemplificare a unei maxime vestice – ”Nu se știe ca pământul/ Din ce parte bate vântul”, așa că actualmente, la data desfășurării acțiunii narative din producția cinematografică americană, fostul păcălici virgin a încolțit-o la potecuță [8] pe fosta Miss Universe. Pe cale de consecință, în plină criză de priapism, vrea să i-o pună. Mult, adânc, apăsat și terapeutic-rememorant.

Dar mămuca emoțional traumatizată, nu și nu deoarece „încă nu este pregătită pentru aceasta”. Bine măi gâsculițo cu ascendent ereditar în inteligența nativă a antecesoarelor capitoline, dacă pentru o motăneală îți trebuie pregătiri aidoma celor de la lansarea navetei Columbia! Când o să fii pregătită pentru aceasta o să ai vârsta și sex—appealul Mumei-Pădurii iar de iubit or să te mai  iubească doar trolii și piticii.”

În loc de concluzie:

American movies make me sick!

Mai bine merg să văd un filmuleț franțuzesc demifrivol. În care singura regulă e că nu are nici o regulă, nu mai înțelege nici naiba cine cu cine se iubește și nu se mai înțelege om cu om sau om cu … cu nevasta altuia.

Sau poate un filmuleț haios cu italieni iubitori de viață.

Sau poate unul rusăsc cu mujici dostoievskieni, domnițe boieroaice înfocate,  pasional ’ubitoare de chipeși ofițiri prusaci! Sau cu tretia miravaia vaina în care soldatul rus intra sub gheață cu țigara în gură și ieșea dincolo cu ea tot aprinsă.

Poate!

„De gustibus non disputandum”

-----------------------------

* adică pentru care Biblioteca din Alixăndria nu a fost Wikipedia iar ... zur Laden zum Gutenberg nu este nici o marcă de bere belgiană, dar nici antecesorul lui Bin Laden.

** (și așa mai la vale)

*** Isaac, Avraam, Graal – prin extrapolare deducem că denumirea ortografică a lui aghiuță este draaqu.

**** țară cu o „îndelungată” istorie triseculară, zămislită din ocnașii și bandiții Oiropei, condamnați la galeră și surghiuniți în viitorul Eden prorocit de Sfânta Fantomă a Lordului șmecherașilor cu șorțulețul și tichiuța fremătând de-atâta esoterism masonic.

***** ultimul răcnet se vrea să însemne atât valoarea calitativă a acestei construcții adjectivale dar și ceea ce a scos pe guriță pilotul aircraftului căruia i s-a rupt cordonul de declanșare a catapultării.

[n.a.] astfel cum a stipulat imperativ bunicul Ștefan într-un ucaz dat cu ocazia unui banchet organizat de  boierii trădători în onoarea celei de-a 47 aniversări de la aburcarea pe tronul Întregii Țări a Moldovei

[6] Dacă Immanuel Kant ar mai fi viețuit o țârucă, și-ar fi completat trilogia critică – „Critica rațiunii pure”, „Critica rațiunii practice” și „Critica facultății de judecată” cu o a patra lucrare ce ar fi purtat titulatura de „Critica prostiei crase”.

[7] sau mai taie din ea, dă-o dreqului!

[8] potecuța mioritică fiind o situație mono-comportamentală aproximativ egală furcilor caudine romane.