#subbalconIoțamcântatoserenadă

partea domestică a castingului bucolic (partea savage a șters-o în sălbăticie)

Îmi și închipui scena omagiului liric al lui Savaliu: un coltz de rai inspirat din Mioritza, taman la crepusculul înserării.

În second plan, pe conturul abia definit al crestelor Făgărașilor, saivanul oilor, țarcul și strunga creionate cu linii subțiri, aproape imperceptibile, ca o eboșă de Grigorescu.

În partea stângă a panoramei  – elementul domestic al bucolicei imaginare: asinii nedumeriți, câinii priveghetori  ai stabilimentului și chiriașele  oile nătânge. În partea dreaptă a tabloului – sălbătăciunile pământului și subpământului, cu toatele adunate în linie regulamentară de front, sub comanda strașnică a unui lup bătrân cu cicatrici nenumărate. Toată suflarea regnului animal suspină, lăcrămează și scapă ohtaturi duioase de admirație. O căprioară ultrasensibilă din partea sălbatică azvârle filantropic o batistă înspre o capră văduvoaie cu broboadă neagră. Ursul se bâțâie stingher pe labele de dinapoi, scoboară privirea în țărână, vizibil emoționat; lupii din haită se cuprind de după umeri cu câinii ciobănești și-și declamă reciproc juruințele frăției de cruce.

În prim-planul descriptivului imaginar apare R.S., în costumația medievală specifică barzilor, aezilor, mezilor și extremilor: cu ștrampi având un crac de culoare portocalie iar celălalt de culoare verde brotăcel. Condurii (din piele de crokodil de Nil, pescuit la Dakar), cu vârfuri ascuțite și cătărămi mari din fier forjat, furluate de la drăciile mecanice ale lui Da Vinci.

Pe cap poartă o tichie albastră, donată philantropic de „Omul” din pictura lui Van Eick.

În mâini ține o lăută renascentistă, privirea admirativă îi este ațintită idolatric înspre fereastra fânarului. Se aud intermitențe lirice inspirate din Rigoletto: „La donna è mobile qual piuma al vento, muta d'accento e di pensiero.”

În podul  fânarului, în dreptul ferestrei prin care se aburcă fânul, luminată de sclipirile argintate ale Luceafărului de seară, cadrează  imaginea gingașă a codanei Lulutza – fata  cea … mică (!) a baciului  de la Parchetul Mediaș.

Lulutza are fața rotunjoară, îmbujorată de emoție, gingășie virginală subliniată de cosițele împletite în cozile specifice nuligestelor din ruralitate.

Lulutza poartă o ie brodată cu motive tradiționale românești – svastici, rune, brâuri celtice și mandale orientale, iar aceasta tresaltă în ritmul hipertensiv al inimioarei fremătând de încântare.

Lulutza lăcrimează încetișor și clipește din gene exact cu frecvența cu care clipesc din ochișori un stol de vrăbiuțe aciuite pe grinda streașinii.

(hâtrii afirmă, fără temei, că de fapt Lulutza lăcrima din cauza polenului din fân stârnit de delicata aburcare a codanei înspre luminatorul fânarului. Dară cum nu se poate insera o asemenea CALOMNIE într-o bucolică decentă, ne delimităm ferm față de o asemenea alegație nesustenabilă ce poate face trimitere la grația trecerii unei  Godzille printre skyscraperii unui city american)

Undeva, în spatele fânarului, pe scara de duce în pod, se întrezărește imaginea mânioasă a baciului Lascu, care azvârle înspre Lulutza cu Codul penal al anului 1969, suduind-o cu părintească dragoste:

 „- Lulutza, nu mai sta la palavre cu hooliganii coate-goale, că tu trebuie să înveți caligrafie, muzică, geografie și gherghef ca să ajungi prințesă - procuror general ! Treci în odaia ta, imediat!”

planul topographic al acțiunii idilice