Moto: "În numele sfântului / Taci, s-auzi cum latră / Căţelul pământului / Sub crucea de piatră."

Nimeni nu poate spune altui om ce este adevărat. Adevăr e tot ceea ce există în jurul nostru. Dar fiecare trebuie să-l descopere în felul său propriu.

(Maximus - personaj din romanul „Iulian” de Gore Vidal)

Disclaimer

Dragii mei "prieteni" fanatici, psihopaţi şi intoleranţi, sclavi ai prejudecăţilor, beneficiari ai impresionantului IQ egal cu numărul de aur, Proprietari în drept ai Pietrei Filosofale, Ctitori ai Pietrei Unghiulare, Păstrătorii Tainei Cuvântului Incipient şi Deţinători ai Adevărului Absolut, pentru preacu(r)vioşeniile voastre, această admirabilă echipă de la Google, buni cunoscători ai structurii psihopatologice a unei comunităţi, cu anticipaţie au prevăzut în bara de unelte butonul "URMĂTORUL BLOG".

Vă rog să nu vă sfiiţi în a-l utiliza!


Pagini

marți, 24 decembrie 2019

Ai biliv in Santa Claus

Moshu egzistă!


Dacă amu 5 ani m-am dezis de Moshu, fiindcă îmi umpluse ghetele de citații, ordonanțe de control judiciar, mandate de percheziție, mandate de aducere și alte asemenea năszbâtii paraditoare,

link: https://www.facebook.com/photo.php?fbid=771561276249346&set=pb.100001864433877.-2207520000..&type=3&theater

azi văd că Moshul s-a mai îmbunat și mi-a adus o citație la... Curtea Constituțională a României, în soluționarea dosarului nr. 1910D/2017 reprezentând excepția de neconstituționalitate a art. 206 Cod penal, articol utilizat de o gașcă de borfași judiciari în declanșarea unui infam exercițiu de represiune judiciară prin implementarea unui prohibit exercițiu interpretativ analogic în defavoarea acuzatului (analogia ”in malam partem”).


De pe 3 mai 2017 - data admiterii în principiu de CA Sv. a cererii de sesizare a CCR, respectiv data de 7 iunie 2017 - data remiterii dosarului la CCR și până azi au trecut doi ani și jumătate.

Răstimp în care Io* mi-am primit condamnarea nemeritată, mi-am făcut închisoarea integral, am ieșit afară.

Am aplicat la CEDO și Curtea mi-a respins cererea ca inadmisibilă, în baza "grief de quatrième instance" - CEDO nu se poate comporta ca o instanță de apel sau recurs extraordinar, speța fiind „soluționată” ”competent” de instanțele naționale.

Dar, referitor la citația primită, nu-mi voi susține deloc cererea, nu voi pleda și nu voi expune nici măcar aspectele esențiale.
Din ipostaza mea de om care și-a executat integral închisoarea și a mai și pierdut la CEDO, consider că nu mai e locul de argumentație și pledoarie.
Cea mai potrivită  atitudine este cea a absolutei indiferențe: „soluționați cum ăți vrea, că pe mine nu mă mai interesează „BINELE” altora.”

La data formulării cererii de sesizare a CCR ÎNCĂ mai credeam în valori fundamentale precum libertatea de exprimare a opiniilor și ideilor.

Azi nu îmi  pasă absolut deloc de libertatea de exprimare a altora, atâta timp cât la vremea la care eu eram warrior al protejării acestei valori supreme, NIMENI nu m-a ajutat nici măcar cu un pai sau un îndemn să-mi salvgardez dreptul meu, atacat de o clică de borfași kaghebiști.

Nu mă interesează ABSOLUT DELOC scopul acestei sesizări, nemainteresându-mă câți fraieri or să facă închisoare funcție de cutia Pandorei deschisă jurisprudențial de speța mea (gazetari, avertizori de integritate, comentatori, simple persoane devenite „deranjante” pentru anumite clici și cârdășii).

Excepția de neconstituționalitate a art. 206 Cod penal, articol echivoc și nepredictibil ce a permis unor borfași securistoizi să arunce în temniță un om pentru o infracțiune cică ”comisă” fără pic de relaționare sau mijlocire prin mijloc de comunicare direct / terță persoană, nu mai constituie un subiect de interes pentru mine.

Ideea în sine ÎNCĂ este de maximă actualitate, dar lipsește în totalitate motivația.

Pentru ce m-aș obosi să promovez anumite principii, anumite valori, când atitudinea de maximă indiferență, adoptată postcondamnatoriu, îmi impune să renunț definitiv la eticisme, la atitudini principiale și să asist pasiv la acumularea a câtor mai multe anacronisme a căror sumă finală va conduce la implozia acestei construcții distopice denumită Kolonia Penitenciară și Experimentală Rroemenika?

TARA ASTA TREBUIE SĂ SE DĂRÂME DIN TEMELII PENTRU CA APOI SĂ RENASCĂ FRUMOS.

#aidontcher
#isîntmaiproblem
#aimnotinterestedaboutdăgoodofoters

------

edit:
Nu!
Nu mă voi deplasa să mai susțin o excepție a cărei temă a devenit caducă pentru mine.
Purtând un schimb de replici cu celălalt condamnat la pedeapsa închisorii pentru niște simple postări pe blogul său personal, acesta îmi semnalează linkul unei postări aparținându-i fostului judecător Corneliu Turianu.
Similitudinea până la coincidență a poziției fostului judecător cu poziția mea procesuală și cu fundamentul cererii de sesizare a CCR mă îndreptățește să cred că aceasta este ÎNTEMEIATĂ.
Dar, repet, nu voi merge să-mi susțin cererea, pentru a nu „comite” corectarea unui derapaj existent, acțiune utilă și benefică întregii societăți.
Această „societate” de mancurți babuinizați NU MERITĂ BINELE ci MERITĂ CÂT MAI MULT RĂU.

fragment din postarea lui Corneliu Turianu (în referință la art. 257 Cod Penal - „Ultrajul” simplu):

Deci, săvârşirea trebuie să aibă loc nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă. Ameninţarea se săvârşeşte nemijlocit atunci când se produce în prezenţa fizică a funcţionarului ultragiat. Ea se săvârşeşte prin mijloace de comunicare directă în situaţii echivalente prezenţei fizice, adică prin mijloace de a comunica direct şi exclusiv cu funcţionarul, cum ar fi telefonul, telegrama, scrisorile. În esenţă, infracţiunea de ultraj implică un contact direct între făptuitor şi victimă – funcţionarul lezat. Acest contact se realizează prin prezenţa ambelor părţi în momentul fierbinte al săvârşirii faptei şi prin adresarea ameninţării direct funcţionarului. El se mai poate realiza şi printr-o comunicare directă a acestor cuvinte de către făptuitor printr-unul dintre mijloacele – telefon, telegramă, scrisoare – de natură a limita contactul numai la cele două persoane. În acest mod şi numai în acest mod poate avea loc săvârşirea infracţiunii de ultraj.

Dar cuvintele scrise în presă – oricare ar fi acestea – nu implică nici prezenţa ambelor părţi, nici adresarea directă de către ziarist către funcţionar a ameninţării şi nici comunicarea acesteia printr-un mijloc care să creeze un contact limitat la cele două persoane. Presa se caracterizează tocmai prin difuzarea ei masei de cititori. Ea nu este ca telefonul, scrisoarea, telegrama, un mijloc de comunicare între două persoane, ci un mijloc de informare a unei mulţimi de cititori. Este cu totul altceva decât acel mijloc de comunicare directă la care se referă art. 257 din Codul penal. Ceea ce înseamnă că atât infracţiunea de ultraj, cât și cea de amenințare nu se pot săvârşi prin presă.”

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu