9 august 2014 la 16:14
Ilustrat, prin bunăvoința Looney Tunes, cu stickere personalizate.
„Lady Byron, aprigă și cumplită urgie sontâmplat ieri cu mini.
Nu mai am înjurăturili fincă le-am vândut. Adicătelea e un fel de-a zice că le-am vândut, ca să nu m-audă consătenii c-am fost prostit pe față și pe urmă să facă șot de mine.
Stăi binșor pe-un taburel
să-ți povestesc succint (!) ’Tâmplarea:
[toarnă-ți o stacană de cafea … cu parfum de muliere și, dacă obicinuiești, aprinde-ți o havană genuine, (răsucită pe coapsa cambrată a unei cubaneze rasta-buzată), ca să te asămini întru toate cu oldpapa Hemingway.]
Apăi, ieri după utrenie m-o trimis muma pe plaiul volohilor, în urbea miticilor,
cu niște marafeturi eco, să le vânz și să fac rost de parale pentru pominirea de an sabathic a bunicii mele de pe partea primului liubovnic a lu’ mamica. (motivația intrinsecă a necesității sine-qua-non a acestei campanii de colectare de fonduri este inutil de iterat fiind arhicunoscut amănuntul că, pentru o slujbă comemorativă efectuată în rit ortodocs, sărmana familie a aparținătorilor defunctei mortăciuni trebuie să-și scoată la mezat întreaga agoniseală – salbele de cocoșăi, iahtul, Ferrari-ul și Casa Poporului, bașca ceva crăițari de ort adunați cu măturoiul de pe icoana vecinicei pomeniri.
Deci, m-o trimis mama de-acasă c-o straiță bukowineană și trii coșuri de nuiele împletite, cuprinzând așa:
- în straiță aveam nojițele de prezervă, mămăliga, ceapa și boțul de brânză scoaptă, aifonul și laptopul – în deplină conformitate cu algoritmul metodologic de asigurare a coloanei de marș, implementat de oricare țărănoi ce se travellește în capitala Regatului Voloh.
- într-un paner aveam niște frumușăți de păstrăvi, braconați la coș pe Bistriță Aurie, cetluiți în cobză (sau hârzob, cobuz) și afumați la cetină de larice (Larix decidua) – asta așea de-a dreeqului, ca să fie raritate gourmet-natur începând de la păstrăvior și terminând cu monumentalitatea botanică a cetinii de zadă;
- într-alt coș țâneam câteva duzini de hribi vânjoși, țapini și încălați la carne ca o mătărângă de armăsar Huțul scăpătat din pripon în mijlocul hergheliei de la Lucina. Aiștea hribi ( mânătărci – pre graiul lui Mitică_Caragiale) erau culeși piz-de-dimineață, la crepuscul înrourat, din pădurile celea necălcate nici de drujbele austriecilor, dar nici de ifosele tupeiste ale pochilor semnatari ai divinului Legământ de Sărăcie. Muma mi-o zâs c-o să fack parale frumoase cu ciumpercile la Obor, c-aclo, în Gomora de pe malul râului paradigmatic Colentina, oaminii au uitat de gustul eco al ciupercilor natur de când s-o-ncetățenit trendy-ul halucinogenelor din etnobotanice. N-am contrazis-o defel pe mămucă, fincă ea e măicuță betrână, cu brâul de lână și dintotdeauna înțălepciunea conștiinței colective o țânut-o dedesuptul broboadei ce-o primit-o zăstre de la Baba Dochia;
- și-n al treilea kosch aveam înjurături bukowinene dintr-alea de soi, altoite cu intarsii limbistice hungro-ostriece. Tot mămuca mi-o zâs c-o să ieu parale bune pe ele, că miticilor pârâți, ce se schimonosesc ca niște maimuțe capucin kukurul roș-tăbăcit, încercând să imite graiul moldavan, taaare mult le mai plac înjurăturile din Țara de Fagi.
Booon!
Acum ar mai fi de lămurit cum mama șeitanului reușâsem Io* să car atâtea angarale numai cu doo mânuri: apăi organizarea coloanei de marș era așa: straița cu demâncare și gadgeturi aiti-cocălărești era petrecută după grumaz; coșu’ cu păstrăvi în cobuz îl țâneam într-o mână iar coșul cu ciumperci era în cealaltă mână. Pentru imprudenții cetitori ce-și fac tabiet din despicarea-n patru a flocului, mai trebe de spus că cel de-al treilea paner, cel cu înjurături, îl țâneam pe arcuișul pulii.
C-așa-i datul la noi în Bukowina, ca flăcăii să fie vânjoși în purtare și să-și care vorbele de alint falic taman unde li-i locul și să nu le trambaleze aiurea prin gură-nerușinată, ca să nu li se-nmoaie vânjoșenia.
(’napoi la pățanie)
M-am înfățoșat tătă zâua în piețele din orașul acela-n „care pute de 7 ori pe săptămână”: prin Piața Romană, prin Piața Victoriei, prin Piața Unirii… da’ în câte piețe n-am fost. De unde mamuța vasiliscului să știu Io* că alea nu-s piețe de vândut barabule, popșoi și pintrijăl, ci-s piețe dintr-alea de dat din fleancă, aidoma cornerului palavragiilor din parcul Londrei cel ascuns. Ce-i drept că Io* știam ceva-ceva de la un megieș, (care are abonament ș-o citit el în „Mișcarea”) despre agorele astea că-s locuri ale pierzaniei sâmțului civic ș-a dinților din gură, atunci când te calicesc jândarii lu’ Olaru, taman când vrei s-o pui de-o strânsură în care să strâgi ca discreieratul plictisit că vrei să fie oprită mișcarea plăcilor tectonice. (news alert: sau să fie slobozât din ocnă varanul-săcurist împuțât). Dar când am fost Io* pe-acolo era liniște și pace și nu se vedea nici țâpenie de cioban desbrăcat de sarică, suman și opinci ca să fie înțolit în haina bugetat-înălbăstrită a Statului (digeaba).
Mie mamaia nu mi-o dat multe sfaturi despre care-s tărășăniile în Urbea lu’ Baci Bucur, ci mi-o zâs doar iute ca să am grijă să nu casc gura juvenil-bovin-contemplativ la porțile cele noi ale conacelor cu turnulețe orientale, să nu stuchesc pe stradă decât în partea stângă și-ntre ochi, așa cum îi îndătinat deuteronomic;
să mă feresc de omul roș și de omul spân și mai ales să mă ațin la o distanță profilactică de vreo 2 poște de Koorvetele din flotila ambarcațiunilor de agreement literar și entertainment intelectual, ce-și fac veacul pe Lacurile Fierăstrău, Tei, Feisbuc, Floreasca, Gugăl blogger, Cișmigiu sau Fundeni.
Pe cale de consecință c-am stâlcit de pomană pingelele încălțărilor și tot nica fason n-am reușit să fack.
Dar să ajung la adevărata și cumplita ’Tâmplare ce mi s-o ’tâmplat: pe-nserat, ba nu, că era deja pe-nnoptat, taman pe la ceasul ceala din toiul nopții, menit hoților de cai, adicătelea când la țeară e fulgerătură iar la oraș e dărâmătură (de refugiu pietonal, stâlp și pedestrași, cu toții secerați din suta de mile iuțeală cu care vro beizadea drogată trage o liniuță cu Lamborghiniul primit cadeau de la babaci drept mulțamită c-o luat 1,25 la proba de Limba și literatura română a bacaloriatului).
Fericirea mea, la naiba, (Tks, Vunk feat. Antonia! Huideo Velea!) iar m-am zuitat despre ce chizda mă-sii grăiam!
Aha! Deci la ceasul cel tainic din mezul nopții, când ielele cele nebune se adună în vrun luminiș să zăpăcească de cap vreun flăcău mămăligos, iar alte iele, și mai zărghite la creiri, s-adună în vreun club ca să deguste o berică aditivată cu tequila, ei bine stăteam cătrănit și ostenit în stația de trambai („bet” ebreiesc – buche dublă) de la Queen Mary – vis-à-vis de Dormitorul Parlamentului și may-oh-may de-un șâp de jumate de litră de aqua plată, de s-o milostivit de mine o baborniță samariteancă ce m-o văzut străin de urbe et orbi.
Buun! Cum așteptam Io* aclo să vină vreun trocarici galbin care să mă scoață în calea lu’ 12 apostolic cu capăt de linie la Grădina Ghetsimani a Gării de Nord, la un moment … luat * apare o mășână mare, lungă și neagră, cu geamuri fumurii, ceva cam cum avea Cruella De Ville când umbla cu maceta după cânii lu’ Vanessa ca să-și croiască din derma lor bunăciune de Romanian Dalmatian Sable.
Prima oară m-am spariet, c-am crezut că-i Volga Neagră din povistirile lu bunicu-chiaburu, aia cu care venea noaptea palitkamisarul NKVD ca să te întrebe de sănătate cu nagaica și cnutul căzăcesc.
Dar am văzut că mai erau în stație vro câțiva oamini care n-o făcut atac de panică_când o vinit buldozerul ceala de Hummer cu numere DEP în față și SEN în spate, așa că am așteptat și Io* să văd ce-o să iasă. N-o ișât nimic decât că s-o auzit un bâzâit ușor de actuator ce-o scoborât una din fenestrele din spate. De-aclo o apărut o mânecă neagră, prelungită cu o mână (predictibilă conceptual) dar care era înmănușată într-un prezervativ negru, din piele de putză de maimuță care, când se scoală, se face ciubotă pescărească șold.
Mâna aceea s-a orientat vectorial către prăpădiții ce se aflau, la acel moment luat, în stație: doi boșorogi ticăiți, ce navigau pe orbită circumterestră, emițând semnale de avarie de tip radiobaliză, răstimp în care unul dintre ei își ștergea stuchitul de pe față c-o lavetă din câlți iar celălalt își masa thailandez scrotul ca să-și ogoaie usturimea coaielor făcute omletă;
Apoi mai erau doi studenți la teologie, androgini, la care le fumegau creirii de-atâta marijuana și încercau să cuantifice esența gnoseologică a sexului-viteză cu motivație filosofică: „ai cu cine, ai cu ce, ai unde, ai când, dar DE CE?”. Apoi vro trii boschetari muruiți pe la bot cu farbă-lunar, de făceau antrenament la oratorie, cocoțându-se pe havuzul fântânii arteziene și declamând cu actoricească elocință:
„Dă șî mia, becherule, o pițulă, să-ț’ trăiască franțuzoaica te, că noi suntem acasă 7 frați, tata ne-o părăsit de mici când o plecat viețaș la Poarta Albă, iar mama ne asuprește trimițându-ne la cerșit în Piața Centrală din Crâng. Hai dă-mi șî mia o mie cinci sute de lei, să fie în bafta ta de craidon koorvar cu coarne de cerb lopătar, că suntem sărmani ș-am venit la Bucale făr’ nici un forint ca s-o căutăm pe sorella noastră de-o fugit de-acasă, la 12 ani, c-un țâgan ceangău, ș-o venit la City ca să se fackă scriitoreasă și starletă de cabaret!”
În fine, multe prăpăstii mai spuneau boschetarii ceia răstimp în care-și cătau … inspirația poetică în punga de-un leu, tematic avându-l imprimeu pe Maestrul Dinică în „Filantropica”.
Chizda mamei lui de anacolut, c-am uitat iar despre ce grăiam.
Aha, despre mâna înmănușată în piele de puță de maimuță.
Apăi mâna aceea îndreaptă, c-un nedisimulat sictir, degetul index către fiștecarii din personagiile scenetei RATB-ist nocturne. Cică zâce așa:
„ – Tu … tu … tu… tu … și tu… ” (lindicând subsecvent către decorul alcătuit din casting performers)
Pe dată m-am ginit la mișcare că trebe să fie rostul de primit ceva pomană moca și pe degeabă, așa că m-am scos din penumbra second-planului în care stăteam și am urlat extatic.
„- Și Io*, și Io*, vă rog!”
Atunci mâna ceea siktirit înmănușată a descris un gest semicircular, ca de scârbă apoteotică:
„- Deh, în fine… și tu. Pe voi toți VĂ BAG ÎN PIZDELE MAMEI VOASTRE!”
***
Shock și stupefacție în rândurile involuntarilor actori ai mizanscenei calchiate după „Jack-The Ripper of DVDs”. Toți o rupt-o la o goană ingliș, cu o accelerație în stare să provoace Bosonului Higgs evidente crize de invidie.
Io* n-aveam cum să fug c-aveam în cele doo mânuri coșurile cu bunătăți bokowinene iar în elasticitatea nativă a pulii bârzoete ditamai coșul cu măscării moldavane.
Potlogarul ceala din mășâna neagră s-o chitit că nu m-am teleportat, prima oară s-o mirat și iel căcum de nu-s atât de fricos încât să-mpământez genunchiul drept, în sămn de slugarnică ascultare dată stăpânirii.
La un moment (tot luat), m-o întrebat ce am în coșuri.
Io* i-am spus curat/
C-am în coș, de dat/
Bunătăți natur / …
(futu-l să-l fut în cur)
(ultimul stih n-o fost declamat cu voce tare, ci numai așa în gând ca să-mi întăresc cugetul ce se făcuse mâțâțăl ca un șoricel agresat sexual de-o Mâță Angora.)
O văzut Talharul că-s nepot de-al Vrâncioaiei, așa că m-o-ntrebat cât vreu pe tăte bunătățurile celea ( inclusiv copyrightul asupra etno-insultelor cu timbru acțiz de hologramă, pentru autenticitate).
Nu mai țân minte cât i-am cerut, da știu că Vasiliscul Împelițat nu s-o târguit de fel, ba mai mult, o pus driverul mășinii să-mi ieie coșurile cu bunătățuri, răstimp în care iel mi-o zvârlit pe caldarâm o bancnotă. După care mășâna și-o driftuit tires-caucioacele ș-o dispărut după primul semafor priponit, încă de pe vremea Maccabeilor, pe culoarea roșu-fucksia.
Când m-am dus să rădic paralili, minune mare, că nu mai văzusem în viața mea așa parali: era un bilet de bancă de o frumușățe rarissimă: de culoare țiclam, de-avea desenată pe ea o seră mare-mare, cu multe ferești, {cum am văzut Io* câteva din fuga țugului ce m-o adus la Bucale}, sau, pe partea cealaltă, ave’ o cunună dintr-aia cu steluțe multe aurii {cam cum are Sântu Gheorghe de-i pictat în naosul basilicii minor de la mine din cătun}.
Ș-acuma, după așa succintă povistire a circumstanțelor faptice, iaca pățania: bucuros ca un prâsnel de tocmeala măiestrită ce-am făckut-o, m-am dus, obviously, să-mi ieu bilet napoi spre cătunu’ meu.
Ș-aclo o-nceput ’Pocalipsa în variantă Trailer: la casa de belete era un mamut siberian, maaare cât o balenă orca pleonastică.
Mi-o luat aia paralili primite de la bagabontul înlimuzinat și s-o uitat chiorâș la ieli. Chiorâș o dată, chiorâș de doo ori, chiorâș de trii ori.
Chiar o și bagat frumusățea aia de bancnotă într-o drăcie de semăna cu consola Nintendo de-am avut-o Io* când eram mai mititel și giucam pe ea „Jungle Book”. Sigur Nintendo era și cutia Moby-Dick-ului de la casă, c-altminteri nu-ncepea să zdrăngăne dintr-odată un cânticel alert de semăna cu „Colonel Hathi’s March”
Mi-o zâs balena să mai aștept oleacă, ca să vie un coleg de-a iia ca să aducă restul la parale.
(scroafa dracului!)
Cât am așteptat Io* să vină restul, mă distram în sine gândindu-mă șugubăț că tovarășul de breaslă al balenei trebuie să fie ori vreun narval, ori vreun Leu de mare.
Când colea, iaca minune: oprește în fața gării un camion Roman, 4×4, cu transmisie integrală și zăbrele la parbrize. Din care se scoboară o jumate de duzină de gherțoi, îmbrăcați în negru și cu căciulile tricotate trase peste mutre.
Mai departe nu știu să zâc că nu mai țân minte. Atâta tot țin minte începutul – când mi-o futut primul mascat un șut în cur cu bombeul metallic al bocancului, Auleu, ce-o durut!
Apoi mai țin minte, ca prin vis, cum eram într-un beci, cu proiectorul de antiaeriană priponit în celulele cu bastonașe ale retinei, iar dimprejurul meu roiau talharii în negru ca să le spun de unde am banii aceia plastografiați.
Vorba lungă – sărăcia omului și belșugul pochilor.
Acuma îs liber, că mi-o luat datele din buletin, m-o împozat bine pe un fundal c-o riglă antropometrică în spatele meu și c-un carton atârnat de gât, având pe el o succesiune finită de numere naturale, pare și impare.
Plus că mi-o zâs să mă duc acasă liniștit și să stau acolo liniștit, să nu părăsăsc cătunu’, că n-am voie prin hotărâre a giudelui de la camera preliminară (în chizda mamei lor de prostani, că nimica n-am înțăles ce preludiu voiesc de la mine). Cică o să primesc acasă citația să mă prezint la Parchet să dau declarații de învinuit.
Asta-i tătă povestea!
Acuma Io*-s tot la Gară, unde m-am rugat de narvalul de la casa de bilete să-mi deie oleacă laptopu iia ca să-ț’ dau mesaj, Lady Byron, că nu mai este de actualitate oferta cu vânzarea înjurăturilor. Nu le mai am. După cum nu mai am nici aifonu’ și laptopu’, că mi le-o confiscat jândarii și le-o pus bine în camera de corpuri delicate.
Amuia Io* mă grăbesc s-o tai înspre casă pedestraș, pe traversele de la calea ferată.
Nu-i nici o grabă sau teamă, că doară bunicu meu, în WWII, o vinit acasă pe jos taman dintr-un gulag aflat hăăăt la mama dracului în peninsula Kamceatka.
Cu cântec, înainte, marsch!
(câca-m-aș în orașul vostru sucit și ciudat)
https://www.youtube.com/watch?v=FsynSgeo_Uo
„It’s a long way toTipperary,
It’s a long way to go.
It’s a long way to Tipperary
To the sweetest girl I know!
Goodbye, stinking streets,
Farewell, Union Square!
It’s a long long way to Bukowina,
But my heart’s right there.”
Pack up your troubles in your old kit-bag,
And smile, smile, smile,
While you've a lucifer to light your fag,
Smile, boys, that's the style.
What's the use of worrying?
It never was worth while, so
Pack up your troubles in your old kit-bag,
And smile, smile, smile.
=======
Note * ( că prostanii iștea de Zweișteini și Dreișteini aritimeticieni n-o inventat încă suficiente tipuri de paranteze pe câte aș avea nevoie ca să esplic pe-ndelete toate desuurile angaralelor)
Asta cu „momentul luat” cică-i specific în Republica Absurdistană Rromânica: în celelalte țări cilivizate ale Oiropei, în general, momentul se dă; mai puțin în Rroemenia în care toate trebile-s anapoda și sucite kukurul în sus – ei bine momentul locuțiunii NU SE DĂ ci SE IA cu anasâna, în sarcina obligațiilor fiscale neachitate.
PîSîCî (Post-scriptum-coitum): amu Io* știu că-s prostan sadea, da mi-aduc aminte de cartea de-nvățătură ce mi-o lăsat-o uncheșu’ Creangă: cică dacă-s intimidat de gogomănia mea, să mă uit binișor primprejur ș-apoi o să-mi crească inima în mine mai ceva ca transplantul Chrestianului San Bernard. Așa că las zălog un țuhal de grafeme cu rugămintea umilă de a le rășchira matale cu sămănătoarea universală de cereale, taman aclo unde li-i locul îndătinat academic. Aș face-o Io* da nu-i timp că_calea-i lungă pân’ acasă și crăițarii din pozânar puțâni, tinzând logaritmic subunitar înspre insolvență.
Mulțamesc frumos cu anticipație.
(.,?!„ ” .> ;Ș ț Ă [ . . . > . ;; ,,! / - )
====================================
** Addenda (adăușag esplicativ):
Aș fi denumit basna cu formula englezită „Incredibilele aventuri ale lui Taz Lupu în capitala miticilor.
Dar prea „suna ca dracu” (cf. Peter Neulander) conținând mesaj subliminal către Petrache Lupu ot Maglavit și-a lui celebră smiorcăială:
„Tă vă pocăiţi, că ata tpune motu, că de nu mereţi în iad că tînteţi ticăloti ti rîdeţi de mine.”
No, no, no, no!
Treburile stau așa:
dacă și de data asta se trezește din sevraj vreun căpcăun să-mi stuchească în față precum că_cat atenție sau să ciupesc din notorietatea nu-ș cărui boschetar blenoragic, atunci cu certitudine de 'Pocalipsă și exactitate de ceas atomic o să-i spun să se ducă în PIZDELE mâni-sa, dar nu înainte de a-mi beli PULILE.
Acuma ce vor să însemne bijuteriile genitale la plural? *
un fel de update de firmware, la niște cuvințele cam desgolite de conținut. Taman exact ca la flăshuirea aifonurilor: peste un căcat de chinezărie pui un SW nouț și ai ultimul răcnet de aifon. Cool, man!
Asta-i treaba în ceea ce privește PULILE pe care trebuie să le belească eventualul kretin ce-mi introbagă, cu forcepsul, vorbe-n gura pecetluită în muțenie.
În ceea ce privește PIZDELE lu mumă-sa,
:-?? I don't know
X_X I don't want to see
^#(^ it wasn't me”.
S-o întrebe mai bine pe mumă-sa câte pizde are în dotarea nativă și care li-i funcționalitatea menită.
AM ZIS!
* 'aisămifootuna! Nu știu care-i pluralul de la ...plural. Cinci minute penitență prin „autoflagelare” c-un cnut împletit din DOOM 2, biserica mamei lor de bouleni, c-au futut tot cunilingusul român cu regulile lor spuurcate.
Mă cac în pluralele voastre țâfnoase, plurali kakademicieni!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu