Dragostea unește și întărește viețuirea noastră - iul. 2011
Apăi arhetipul cutumiar al dogmei arată cam așe:
Barbatu’ (că doară despre barbat e vorba întotdeauna în cartea aiasta ) musai că trebuie să fie voinic și ’nalt ca bradu’ iar pe cale de consecință generator de cognitive garduri. Fiindcă a învățat de la popă să se semneze cu condeiul și nu mai pune deștul se crede „înțelept” nevoie mare, mai ales că Adevărul Suprem i l-o lăsat tac-su moștenire și-l poartă în buzunaru’ de la chimir, lângă tiutiun și cremenea ceea la care dobitocul îi spune că e Piatra Filosofală.
Obligatoriu poartă musteață ca symbol al mândriei trofice a apartenenței la specia descendenților lui Hitler. Necondiționalitatea categorică a acestui accesoriu rezidă în utilizare ei ca instrument de comunicare nonverbală atuncea când se încinge o disertație etnofilosofică la crâșma din sat. Apăi se strâng aclo cei mai macho BARBAȚI din south-eastern of Europe, veritabili hitlerași imperatori în patrulaterul conjugal al curții proprii, și să-i vezi cum își mai răsucesc podoabele cunilingtorii în tot răstimpul colocviilor informale pe marginea legilor rasiale de la Nurnberg derivate din teoriile ucigașe de Dumnezei ale lui Nietzsche. Bineînțeles că elevația dezbaterii este întotdeauna la cel mai înalt nivel academic și axată pe pragmatismul etico-social de după poarta de intrare în curtea ce marchează începutul și întinderea imperiului patriarhal.
Profilul esthetic al țapinarului este impresionant, fiind devotat trup și suflet metrosexualității motiv pentru care poartă cu o abnegație exasperantă, vară și iarnă, o șubă de miner de-a lui străbunică-su iar în picioare cizme de cauciuc (pe cât posibil cu sigla PSD) pe care nu le mai dă jos decât groparul.
Pe cap poartă always PALARIE, dintr-aceea cu peană de cocoș de munte într-o parte, așa cum au numa’ brigadirii silvici ajunși amu’ în înalte funcții publice. Cum să face un picuț mai frig pe-afară, adicătelea după Sânta –Mărie (când obiectul vestimentar primăvăratic capătă o altă întrebuințare) voievozii domestici adoptă alte cușme doveditoare ale statutului de tarabostes, adică moda încetățenită e aceea a căciulii rusești de blană de la care mulți au și uitat să dea jos steluța cea roșă în cinci colțuri (las-o bre aclo, că Iosif cu oala musteții lui, șuba de caucazian neam-prost și ciubotele cazone doară n-o fost băiet de-al nostrum?)
Dar ce-i mai interesant și mai atractiv la profilul standardizat al etnojumătăților noastre este obiceiul aprig încetățenit al beutului de samahoancă. Obicei antecreștin și deci pardonabil, moștenit de la taica Buramista cu o scurtă haltă metamorfică pe la Cahul, Bolgrad și Ismail.
Ca orice stereotip dynamic temeinic însușit și această deprindere își are corespondentul într-un model comportamental standardizat și anume avalanșa pumnilor și picioarelor în capul, în gura sau în ficatul nevestei, fiicelor, soacrei, cumnatelor, vecinelor, crainicelor tv, nu contează de unde numai să corespundă sexuat la apelativul de alint „curvelor”!
În sinteză: (sire, mi-am însușit critica!)
Dugliș, prostovan, puturos, răpănos, lăudăros, bețîvan, bătăuș de femei, curvar, mincinos, leneș, …
Dară: „Quod ergo Deus coniunxit homo non separet”
P.S. Puiuțu' șantajabilu', e gata diploma mea de licență? Să vin după ea stămâna asta? Ce zici programăm un uichend nebunatic? Ai ceva parali?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu