„Acești bătrâni fățarnici”

material semnat de Petre Barbu în „Adevărul” din 15 februarie.

„Am observat la bătrânii din jurul meu, la cei pe care îi văd la televizor ori la cei cărora le citesc anumite texte în presă că sunt preocupaţi de două lucruri: patriotismul şi credinţa în Dumnezeu. Lucruri frumoase. Totuşi, ei vor să arate cu ostentaţie cât sunt de patrioţi şi de credincioşi. Dar sunt mai degrabă precipitaţi şi buimaci, de parcă cineva i-a trezit din somn şi i-a luat la întrebări: eşti patriot?, eşti credincios? Eliberaţi de munca de zi cu zi, aceşti oameni par să fi descoperit sensul existenţei: dragostea de România. Ţin să fie prezenţi la urnele de votare pentru a-şi face datoria de cetăţeni, de buni români, şi votează en-gros pentru „viitorul României”. Asta este explicaţia oficială, declarată papagaliceşte. În realitate, patrioţii votează cu cei care le promit că vor avea grijă de pensionari, de bătrâni, de categoriile defavorizate, cu politicienii care îi amăgesc cu creşterea pensiilor şi cu o listă confortabilă de medicamente. Vrăjeli! Votul bătrânilor nu este nicidecum pentru „viitorul ţării”, ci unul strict de interes personal, egoist, care ţine de pâine, de zahăr şi de ulei...Îi aud vorbind cu mânie (şi cu stomacul gol) despre România noastră, ţară bogată şi frumoasă, care a fost jefuită de străini, nişte borfaşi, de aceea o ducem atât de prost. Uniunea Europeană şi NATO sunt pentru ei nişte „agresori” care şi-au bătut joc de noi, care ne asupresc, care „se amestecă în treburile interne”, care ne-au furat demnitatea de români. Cartea naţionalistă este strânsă în braţe. Naţionalismul e scut şi spadă. Dar e şi o pâine bună de mâncat. Amintirile personale sunt invocate ca exemple pozitive: Ceauşescu a făcut, a dres, a fost bun... Nu-i interesează ce se întâmplă în alt colţ de lume. Ce nu-i românesc poate să piară!

Am constatat la unii oameni care au ajuns la o vârstă înaintată că dintr-o dată au devenit credincioşi. Şi ţin neapărat să arate că ei cred. Dar predicile lor sună atât de fals! Vorbesc pe nas, cum se spune, o trăncăneală. Credinţa asta a lor, vânturată ca o rufă pusă la uscat, seamănă cu o manevră de a se pune bine. Cu Dumnezeu. Pentru că asta au învăţat o viaţă întreagă, să se pună bine: cu şeful de birou, cu inginerul-şef, cu şeful de sindicat ca să obţină nişte bilete la Saturn, cu secretarul de partid să capete o butelie, să se pună bine cu gestionarul de la alimentară pentru o bucată de brânză. Şi după o viaţă întreagă de „pus bine” cu şefii şi de pupat funduri, iată că a venit vremea bătrânilor să se pună bine şi cu Dumnezeu! Pentru că cine ştie cum o fi dincolo, nu-i aşa? Dar nu-i de-ajuns să se „pună bine”! Trebuie să dea lecţii, să facă morală celor tineri, să arate că s-au pus bine, pentru că ei au ajuns înţelepţi. Bătrânețea unor astfel de oameni nu echivalează neapărat cu înţelepciunea. Cred că aceste apucături de patriotism şi de credinţă nasc nişte caraghioslâcuri agresive, țâfnoase şi arogante, demne de dispreţ. Seamănă cu nişte socoteli meschine. Pentru că nu izvorăsc din adâncul sufletului.”