Vocile dreptei II

„Doctrine şi doctrinari pentru şmecheri şi proşti” - autor Daniel Vighi

Nu ar trebui să vorbim la acest ceas al istoriei politice autohtone de vocile dreptei şi (sau) ale stângii pentru bunul motiv că nu avem aşa ceva. Am putea cel mult vorbi despre aparenţe, amăgiri, fantome, arătări, spectre, iluzii, prostii grave şi minciuni iscusite amestecate cu pioşenii, naivităţi ale unora dublate de calcule pragmatice şi cât se poate de personale care folosesc doctrina ca paravan şi alibi.

Este greu la ora actuală să crezi că dreapta europeană ar fi obligatoriu împotriva protecţiei sociale iar stânga definitiv şi fără milă împotriva societăţii competiţionale, în favoare filantropiei care moleşeşte şi stinge economia. Nu este greu în occident să aperi secularismul şi să te pretinzi de dreapta, nimeni nu te obligă, de stânga fiind, să crezi în binefacerile caviarului, după cum dreapta poate fi atee. Nu sunt aşadar praporii de-o parte şi secera şi ciocanul de cealaltă atât de vădit. Relativizarea doctrinară postmodernă ( ironică în felul lui Rorty şi tolerant-amuzată ca aceea a lui Vattimo) este urmarea unei înţelepciuni dobândite în urma exhibărilor propagandistice şi ideologice care au devastat secolul din urmă şi l-a umplut de crime, de informatori, anchete şi cenzuri în numele Domnului, a rasei, a clasei.

Îmi pare că în ultimele decenii se impune ideea, rezonabilă până la urmă, a decenţei doctrinare. De altfel, dacă răsfoim istoria, vedem că, mai ales, legionarii şi comuniştii au strigat tare în piaţă în numele credinţelor doctrinare. Astăzi, dacă crezi în ceva, te priveşte, convinge cu vorba şi cu fapta, nu cu biciul, cu interogatoriul, cu lagărul şi reeducarea.

Pe de altă parte, nu e mai puţin adevărat că, la noi,mulţi dintre cei care populează clasa politică sunt şmecheri, impostori, hoţi, demagogi şi guralivi; dumnealor se declară orice ca să iasă un ban şi să ajungă la ieslea publică. Între timp, în lumea largă, dreapta şi stânga sunt tot mai aiuritor amestecate. Industria şi bancherii sunt natural de dreapta, cultura pare mai degrabă de stânga. Sexul şi libertăţile lui aparţin tot stângii, iar pioşenia matrimonială, dreptei. Stânga mai ieri, alaltăieri, era gălăgios cosmopolită, astăzi este antiglobalizare, în vreme ce inşii de dreapta trăiesc oriunde iese profit, sunt cetăţeni ai lumii de voie, de nevoie.

Putem merge mai departe cu împărţirile astea: cravata este de dreapta, blugii de stânga. Muzica populară, dar şi Handel, sunt de dreapta, rockerii şi hip-hoperii de stânga. Istoria religiilor, teologia, antropologia sunt de dreapta, creaţia de orice fel este insurecţională, obraznică, creşte din underground şi din periferic şi e de stânga. Pentru cei de stânga, Domnul este o halucinaţie iluzorie iar bisericile, un loc al amăgirii. În schimb, tot pentru ei, statul este adevărata biserică, altarul este protecţia socială, sacerdoţii sunt funcţionarii, îngerul păzitor – salariul la buget iar ministerul muncii şi protecţiei sociale – o încăpătoare cutie a milelelor. Aşadar şi stânga are propriile biserici. Dreapta munceşte la patron, stânga, crede că munca l-a creat pe om şi preferă pauzele de masă şi cafeluţele instituţiilor bugetare.

Ce este aşadar, astăzi, dreapta şi stânga? Mofturi, exerciţii de plasament social-politic. În România a fi de stânga sau de dreapta este la fel de pilduitor ca ăştia care se declară orbi în acte şi merg cu maşina. Politicienii ştiu cel mai puţin ce ar fi să fie stânga şi dreapta: uitaţi-vă la cei cu stânga ce cruci pravoslavnice îşi la fac moaştele Sfintei Paracheva, doar, doar iese de un vot şi veţi vedea ce viziuni doctrinare îi bântuie.”