prolog: Ma'am Barton iară-i ciufută ș-o pus căpăstru la blog.
Așa că dă-o draaqului de postare.
Las-o acilea, s-o citească săcuristul de dijurnă.
Apropo, săcuristule, că șașa iești sângur: Lamulțani, Pupmancur și Belimiaipula!
„În satul de unde este tatăl meu, de Anul Nou se mănâncă neapărat peşte.”
(zâce Ma’am Barton într-un puseu de melalcoolie)
Uaileu, ajungeam boshorog, prost, sarac și urât și nu știam că domnu’ Tata Patern* a lu’ Ma’am Barton îi din cătun cu mini.
Fincă numa’ în cătunu meu nu mai sunt porci încă din gustar / răpciune / brumărel noosutepatrușcinci, când or vinit Te triișpatrule rusăști, cu desant de cazaci, colecționari dedicați de boiari gaspadini, ceasuri, porci și smugliance maldavance.
https://www.youtube.com/watch?v=cW8jXxnBsDc
Inga așa, s-o-ntronizat o tradiție de aproape trii sferturi de secoli, prin care la mine în cătun se serbeutorește cu pește, nașterea din primăvară a Mântuitorului care-o fost translatată sincretic peste taman nașterea lui Mitra, dintr-o rază de Soare care o pălit un bolohan. În fine, aiasta-i altă basnă îndrugată de pochi printre bărbile răpănoase, snoavă țâcnită numa’ bună de pâcălit babili ca să desfacă colțurile batistei în care-și țân agoniseala firfiricilor meniți pentru țucăr, oloi, chibrituri și gaz de lampă.
Deci, subiect activ al iepopeii eroice – Peștele.
Apăi hai să espunem succint (în vreo 63.355 de caractere, așea de-a năibii ca să n-aibă azi unde să se desfășoare Raj, Ram, Rac, Ras, Rât, etcaetera – cu tăți scriitori de cruci prin țintirimuri, uricari loseri din săminția kăkănarilor – ca p-ormă să se oftice într-atât încât să-și facă manichiura cu ajutorul incisivilor ș-a caninilor):
Prima și prima oară trebuie un pește. Da’ nu orișice fel de pește, ci unul dintr-acela cu ascendent ereditar în Leviathanul Biblic, nu de alta dar pe la mine prin cătun familiile sunt mari-mari de tot, aproape cât o gintă tribală din iepoca de chiatră.
Pe cale de consecință că la asăminea înghesuială a popolației pe metrul pătrat de chirpic construit, n-ai ce căta cu o zvârlugă leșinată, comparată de prin Mall-urile bucurescene. Fics-pics, aia-i doar așa un fel de aperitiv, numai bun s-o mânce o demoazelă hipercelulitică, panicată de perspectiva îngrijorătoare a luării în greutate a unui kilogram și 520 de grame față de ultima cântăreală pe care-o fackut-o pe DN1 cu cântarul-basculă a celor de Autoritatea Rutieră Română. (cântărire efectuată, evident, numai pe o osie, altminteri de se cocoța purcica-pițipoancă cu ambele osii ale coapselor pe bascula ARR-iștilor, le-o ninorocea draaqului de tot)
Rewind la peștan: deci peștanul trebe să fie cam de condiția trupească a frățânelui animalic pe care-l suplinește. Adicătelea trebe să fie un pește cu alură de metis genetic între Marele Alb și Mangalița.
Acuma, de unde christmașii mă-sii (Doamne iartă! †††) să găsăști așa națiune de pește-mistreț?
Așa dihanie de mutant în nici un caz nu-l poți crește în coteț, fincă pe la mine prin cătun lumea îi saracă de tot și n-au cum să-și fackă fiecare în curte câte-un delfinariu, chiar de-o fi să acceseze fonduri oiropene pe Măsura 622 - Dezvoltarea sectorului suin-piscicol. No, No, No, No! Chiar de-o fi ea voință antreprenorială, putirința chimirului îi ioc.
Până amu ceva ani, mergeau oamenii la barajul hidrocentralei și plantau în mijlocul lacului o boambă de aviație din Vtaraia Miravaia Vaina, găsită de niște gospodari înșiptă în lutul gârlei. Adică o găsit gaspadinii mai multe boambe de aviație, dară iei, oamini cumpătați, nu scoteau decât câte una în fiecare an, cam prin vremea Ignatului Peștelui.
Deci, puneau oamenii boamba în mijlocul lacului, să plutească pe o cameră de tractor îmflată, se depărtau la distanță de o juma de verstă russiană, după care se apucau să ia la țântă focosul boambei. Care cu ce avea, unii cu bolohani, alții cu arcurile, alții cu prăștiile, unii cu descântecele, alții cu ocheada deochiului sau blăstămele.
Nu pominim nimic despre braconierii ceia ce veneau cu pușcoacele lor artizanate din niscai țăvi de la irigații, ca să nu se autosesizeze DIInCOTul și să trimeată iar, anapoda, mascații pe la cășile oamenilor, să cate pe sub perini obuziere de 152 de milimetri. Sssst! Silenzio prego!
Oricum ar fi, tot branconierii ceia reușeau să detoneze boamba, în uralele de bucurie ale asistenței mai îndepărtate, în urletele de durere ale asistenței mai apropiate și în răgetele de satisfacție ale popii care centraliza statistic numărul celor la care urmează să le fackă îngropăciunea, nu de de alta dar vin omeții și trebuie să-și schimbe caucioacele la Beamweu.
După ce esploda boamba în mijlocu’ laculu’, apoi se dădea un fel de start ciudat după pradă, ceva cam cum era în Far West-ul din USA (-ul lu’ madam Sevastița), când se adunau farmerii și coloniștii la linia de start, un buhai de marschall pocnea din Colt iar apoi tăți dădeau năvală să prinză cele mai fertile terenuri.
La fel și-n cătunu meu, semnalul „Engage!” erea dat de popă, în calitatea lui de incontestabil leader al comunității: când urla odată popa AMIN!, cum o rupeau la înot pe luciul apei tot natul cătunului, de la cel cu țâța-n gură pân la cel cu barba sură.
Scopul didactic al acestei disperate goane fiind, obviously, capturarea celui mai dolofan pește.
Asta o fost tărășănia până acum câțiva ani, că acum nu mai e.
Fincă într-un an, o vrut primarele din sat să îmbine plăcutul cu utilul, adicătelea să cumuleze datina boambei piscicole cu un nemaipomenit foc de artificii.
Cum avea iel la dispoziție niște fonduri excedentare în bugetul primăriei, s-o gândit iel să antameze serviciile unor… profesioniști într-ale pirotehniei. Și-l împinge șapele, mititelul, aghiuță, șeitanul și vasiliscul ca să angajeze niște ruși. Ăia or zâs că-s specialiști cu patalama, școliți taman în Chitai în meșteșugul detonării artificiilor și bortificiilor.
Un câcat! Că ăia ereau rakeți, foști militari în Armya a paișpea din Transnistria, după ce ma-nainte ș-or făcut stagiul și și-or primit botezul focului în Afghanistan.
O vinit rușî cu vro cinci camioane Zil, pline cu marafeturi și s-o apucat de minat lacul.
Dar rusul – lua-l-ar draaqu, tot rus rămâne și nu știe să facă trebile pe giumatate.
Atâta dinamită, TNT, semtex și azotat mixat cu motorină o pus, nebunii draaqului, că în momentul în care o dat foc la fitil, s-o dus naibii și lac, și baraj, și dalele de pe margine, bașca vreo câteva stâni de-și aveau sălașul pe malul râului.
Așa că în anul aceala de cumplită urgie, peștele tradițional îndătinat Christmasului l-o mâncat puturoșii ceia de la Galați și Brăila, iar la mine în sat oaminii o stat ș-o postit numai cu azime nedospite – trupu’ Domnulu’ și vin roșu – sânjele Domnulu’, răstimp în care înălțau câte o omilie la adresa primarului, sub forma unui psalm de mulțamire: „ Mnezăii mă-tii de BOW să-ți fwt Io!”
***
Amu, în zâlili noastri, s-o schimbat modificarea prin modificarea metamorfică a schimbării: peștele îi numai din iNport. Adică îi adus numai de pe râul Pripyat, din coada lacului de răcire a fostei centrale de la Tchernobyl. Aclo o fost mai an Jeremy Wade cu prospecțiunile lui de tip „River monsters” ș-o ajuns la concluzia că în bazinul de dedesuptul Cernobâlului îs niște mutanți radioactivi numa’ buni de îndeplinit ritualul rumânesc al tăierii peștelui de Crăciun.
De atunci și până amu’ peștili radioactiv de aclo îi adus de bișnițari pitulat în podul vagoanelor de la trenurile internaționale, buchisit în osiile TIR-urilor ucrainețe sau trecut pe sub vamă, noaptea, la ceas de fulgerătură, taman când vameșu’ îi în boscheți ș-o fute oleacă pe polițista de bordură.
Nu contează că-i radioactiv peștili, că la oaminii de la mine din sat le place să îmbine în mod admirabil pește radioactiv cu samahoancă**; să-i vezi a dooa sau a treia zî de Crăciun cum se cred cu tății posturi radioemițătoare și îmblă pe drumuri ca zărghiții, bodogănind despre mântuirea sufletului prin sex-terapie de tip swing.
Booon!
Deci, pe scurt (!) grăirăm despre sursele de procurare a paradigmaticului pește de Crăciun (că doară la mine în sat nu mai e niciunul atât de prost sau de naiv să mai crează bancuri ieftine despre frângerea celor cinci pești, a celor doo pâni, sau minuni nesperate despre transformarea în jinars a apei chioare din poloboace. Aiureli!)
Amu ar trebui de spus cam cum îi ritualul de sacrificare a peștelui-mistreț. Sau cum o fost până mai anul trecut, că mai nou o impus uniunea oiropeană reguli stricte referitoare la sacrificarea peștelui: cică cu pașopt de oare înainte să fie țânut într-un bazin maare-maare de 10.000 de litri, ca să nu fie stresat peștele și să-i pută carnea a mâl. Apoi cică să i se pună la urechi numai muzică de Ștraus (tatăl, nicidecum fiul), Bah, Beitovăn și Ceaicovschi. Ca să atingă peștele nirvana piscicolă și să-l doară fix în pula lapților despre ce jertfelnic rithualic îl așteaptă.
Apoi cică nu mai îi voie de croit cu măciuca în capula pește, fiindcă-i provoacă migrene bazilare și UE a scos ibuprofenul, ergotamina și triptanii din lista medicamentelor compensate gratuit.
Deci fără pălitură-n capul peștelui, mai nou cică peștele trebuie gâdilat la coaie, în simultan cu îngânarea vreunui lullaby mioritic de tipul „Nani-nani, peștele mami”.
În fine, multe prostii or mai scornit și gulerele astea albe din UiE, de nu mai poate omul să-și țină liniștit tradițiile ancestrale având o vechime de șaptijdeani.
Dară cum arată methoda tradițională de sacrificare a peștelui?
Ar fi cam așa:
Se adună tot tribul familial în curtea cășii. Șăful de trib (în general reprezentat de o soacră acră la suflet ca moarea de la curechi) face apelul solemn al ginții, strigând cu nume, prenume, nume de alint și poreclă pe fiștecare membru.
Acești, când se aud strigați, fac un voluntar pas înapoi și urlă din toți bojogii: „Prezent la Datorie! Servesc Patria și peștele la Masa de Crăciun!”
După ce se isprăvește apelul solemn și se cuantifică statistic numărul prezenților, al absenților, al morților, răniților și dispăruților, se trece la faza a dooa a acestei procesiuni ritualice.
În acordurile Marșului Eroilor, interpretat vocal acappella de membrii tribului famiglial, pe un baldachin croit din ușa răsturnată a grajdului, împodobită cu spice de grâu și cununi de crizanteme, este adus MĂRIA SA PEȘTELE-MISTREȚ.
Pește care evident că deja este în transă de tip Bodhisattva, fiind îndopat de cu o zi înainte cu boabe de piper, cățăi de usturoi, cinzeci de rom Jamaică și samahoancă genuine.
Obviously că Măritul Pește doarme pe el, sforăind ca un porc-mistreț pleonastic.
De mântuit este mântuit tradițional, cu o măciucă altoită în parietalul cartilaginos al creștetului capului, operațiune fără valențe dureroase, atâta timp cât peștele deja erea în semicomă-alcoolică.
Apoi, gospodarul casei (adicătelea prostul ceala care, în baza primei diviziuni domestice a muncii, trebuie să meargă musai în pădure după lemne doar în baza faptului de a fi purtător biologic de pulă), ei bine, gospodarul casei face semnul crucii pe capula pește.
În continuare ritualul se desfășoară în mod analog ritualului suin.
Puradeii casei sunt cocoțați pe dorsala neînfoietă a peștelui, iar cel mai prichindel dintre ei ține peștele de înotătoarea caudală.
Sunt tăiate operculele peștelui, cu tot cu branhii, care sunt prăjite la foc mic, cu sare și sunt date popii să le înfulece – ceamamiiluidehapsânnesătul!
Apoi se trece la curățarea peștelui de solzi.
Dară…
Cum am văzut o țâră mai sus, acest Pește Mithologic este fie din săminția Leviathanului, fie vreun monstru mutant de la Cernobâl.
Pe cale de consecință, solzii lui sunt de tăria și consistența unei plăci de blindaj stratificat, aidoma unui tank izraelian Merkava.
Atunci, gospodarii procedează așa:
Unul pune în funcțiune un aparat de tăiere cu flacără oxiacetilenică;
Altul se duce în șopru să caute fie o rangă de 2 metri cu care se schimbă cauciucurile la Tractorul Forestier TAF, fie o țapină proaspăt trecută prin tocila meșterului.
În final, unul se duce să aducă polizorul unghiular, aceala mare, cu disc de 350 și turație variabilă 6.000- 12.000 rpm. Cu aceste scule se procedează așa:
- un gospodar înfige ranga sub un solz; altul încălzește cu flacăra oxiacetilenică baza de prindere a solzului, ca să fie mai moale la tăiat.
- altul taie solzul cu polizorul unghiular și, după extragere, cât timp încă mai e fierbinte, se aruncă succesiv, unul în capul popii, altul în capul nevestei popii, nevastă prezentă la acțiune din spirit empatic față de comunitatea locală.
Ș.a.m.v. (și așa mai la vale) până când tot peștanul ajunge naked, stripped și undressed.
De pârlit cu paie nu se mai pârlește defel, fiind suficientă acțiunea flăcării oxiacetilenice. Cel mult, gospodinele casei (adicătelea cuconeturile acelea care, în baza primei diviziuni conjugale a muncii, stau acasă și curăță pieile de animăluri în baza simplei posesii sezinare a pizdei). Ei bine gospodinele freacă pielea peștelui cu o soluție alcătuită din făină de porumb înmuiată în acid sulfuric de concentrație 99%, curățarea pielii făcându-se fie prin sablare, fie cu ajutorul unei perii de sârmă, fixată în mecanismul aceluiași polizor unghiular.
După isprăvirea operațiunii de curățire a peștelui de solzi, se intră în normalul firesc al ritualului suin. Se taie capula pește și se pune deoparte pentru răcituri.
Se despică peștele cu grijă, pentru a nu produce damages măruntaielor și mațelor, arhicunoscut fiind faptul că din acestea se vor prepara cârnați, caltaboși, tobă, chișcă și sângerete.
După care se secționează peștele pe categorii de cărnuri:
Picioarele din spate pentru Sir Francis Bacon, cele din față pentru tochitură, mușchii dorsali pentru mușchi țigănesc, coastele la afumat pentru Fish-Kaizer, iar restul la pomana peștelui.
Căci cum se poate isprăvi mai bine o asemenea ceremonie ritualică decât cu pomana peștelui.
Pomană la care participă toată comunitatea, începând de la soacră, gospodari, gospodine, prichindei și puradei, căscători de gură și băgători de seamă, inclusiv popa și a lui mirabilă consoartă.
Ce-i drept că mai e o regulă bizară ce trebuie pominită, regulă nedefinită, isvorâtă din preceptele Vechiului Testament ce definesc arderile și jertfele:
Gospodarii și tot natul hăpăie pe înfulecate fast-forward cam toată pomana peștelui, asezonată cu mujdei și mămăligă șierbinte, îndesată pe gâtlej cu stacane de samahoancă fiartă, după care nu uită, ca buni chrestiani ce sunt, să adune toate oasele rămase și să le ducă la Bazilică, să le depună aclo o jumătate pe altarul arderii de tot, iar cealaltă jumătate să fie jertfă de hrană cuvenită leviților.
Ei bine, dragilor cetitori imprudenți, (ce v-ați irosit clipe prețioase din efemera voastră viață celenterată, orientată de-a lungul orizontalității cenușii), cam asta este historia necoafată, neromanțată, incrementă și decrementă a peștelui ritualic de Crăciun și Anul Nou.
Ar mai fi multe ele de povistit dară timp nu prea mai e, biții sunt scumpi, pixelii puțini, iar la poarta conacului lu’ Ma’am Barton se aude gălăgia făcută de un hooligan neobrăzat – unu RAJ pe numele luia de la SPCLEP, care urlă ca un țârcovnic scopit, sodomizat cu stâlpul de telegraf de un episcop pedofil, cum că vrea și iel să posteze ceava pe blog la Ma’am, poate-poate prinde și iel într-o zi să vază o giumatate de sfârc grațios. (libidinosu’ daaqulu’!)
În speranța mărturisită de a vă fi „inervat” la culme, doresc Lamulțani atât la Duamni, cât și la bagabonți, tâlhari, căpcăuni și pâcălici!
Lamulțani, Uăăăăăăi!
-----
* Patern – adicătelea ascendent pe parte tătânească, nicidecum pattern din inglitera, că doară tata lu’ Duamna Barton nu-i buleftrician ca să îmble cu patentul și cu drotul la șuntat devaisuri electrice.
** samahoancă sau samagoni = rachiu distilat din sfeclă de zahăr.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu