Nulitatea nu are grade de comparație. Orișicâtă îndrăzneală în a inventa cuvinte aș avea nu îndrăznesc să contest caracterul absolut al ZERO-ului. Așa că mai bine hai să vă spună moșul ”a story about” CEA MAI REGRETABILĂ EROARE a evoluției speciei umane.
Și cum orice personaj fictiv (!!!) trebuie să poarte* o etichetă hai să-i spunem piticului nostru…florinel. Necondiționat cu particula asociată de ciocănar întru slava vremurilor de odinioară când florinel nu era așa mare și tare călare pe val ca azi ci, din contră, era un mititel prăpădit care lua pulsul roților de tren.
De această dată n-am să-i prezint mititelului tot pedigriul ci doar în treacăt menționarea evenimentului aparent nefast dar care ulterior a produs atâta înrâurire benefică în viața sa. Astfel, ca orice instituție sau regie autonomă de stat (adică unde mai mult se stă decât se muncește!) și angajatorul lui florinel a intrat pe panta inevitabilă a restructurărilor. Printre cei la ale căror neprețuite servicii s-a renunțat s-a aflat și florinel. Și-a luat omul căciulile de bani reprezentând plățile compensatorii și s-a cărat acasă. Cum unde acasă? Acasă la mama lui că doar nu acasă la mine**! A da, întrebarea se voia să afle locul de mlaștină baștină al lui florinel. Păi nu îmi mai aduc aminte bine dar parcă era ceva cu haine second hand, hanțe sau bulendre; oricum amănunt neimportant în economia povestirii.
Deci predă florinel al nostru hammerul la magazie, nu de alta dar era hammer dintr-acela scump de 400 de euro bucata cumpărate de necolaiciuc din târg de la Cumpărătura. Coada de la ciocan nu a vrut în ruptul capului să o predea din două motive:
- în primul rând că era legat afectiv și sufletește de aceasta întrucât era cioplită de el dintr-o coadă mai veche de … topor găsită pe-acasă;
- apoi scopul utilitar perpetuat al cozii s-a dovedit în momentul în care florinel și-a înnodat pufoaica în chip de boccea, a pus înăuntru cărămizile cu bani compensatorii, niște piulițe șutite pe ultima sută de metri, borcanele goale de la zacuscă din vestiar și taio acasă.
După un așa trecut glorios urmează un lipsus în istorie care nu consemnează cam câtă frunză și câtă iarbă la câni a tăiat florinel pe acasă. Nu, să nu vă închipuiți că a cheltuit banii aiurea, florinel fiind de felul lui strângător, nu bea (decât dacă e de pleașcă), nu fumează, nu merge la muieri, nu nica.
Nu știa florinel al nost’ de maxima aia cu ”nimeni nu-i profet în țara lui” dar a simțit-o pe propria epidermă. Păi dacă specificul balcanic din românica stahanovistă nu acordă nici cea mai mică șansă de afirmare Profetului – ca formă de emancipare spirituală, atunci cum mama ciorilor să se realizeze în localitatea natală ciocănarul care nici să cetească bine nu știe, nici să socotească ca lumea nu le are dar nici o meserie mai acătării nu cunoaște?
Într-un târziu văzând că nu e cale de ieșire cu băietu’ ’ista, făcură ai lui un conciliu de familie în care au stabelit să-l trimită la mama dracului în lume să-și caute norocul singur, dacă așa nație de prostălău mai poate avea și noroc. Astfel în peisajul narațiunii se reiterează amănuntul boccelei făcută de astă dată dintr-un cearșaf, tot pe coada toporului înnodată și purtată pe umăr de către cealaltă coadă de topor. Înlăuntru obișnuitele ustensile ”gospodărești” ale pribegiei: o jumătate de mămăligă, două cepe, o felie de slănină, o cămașă curată, cărămizile cu bani disponibilizatorii legate cu un elastic de la chiloți, bașca ceva crăițari în plus dați de frac-su numai să se ducă draq-ului pacostea de la casa lui.
”Porni luceafărul. Creșteau/ În cer a lui aripe, …”
La prima răspântie de drumuri florinel s-a confruntat cu marea dilemă ce se va transforma în MAREA RĂSCRUCE A VIEȚII LUI: unde s-o ia la deal sau la vale? Harnic cum îl știm, a pornit-o la vale că-i mai ușor de bejenărit. Iar de mers nu a mers decât atâta cât poate merge pe jos un om într-o zi lumină adică vreo două poște. Până a ajuns în satul meu. Loc unde a înnoptat. Loc unde a rămas până în ziua de azi. Loc unde ”s-a realizat” cum nu spera idiotul nici în cele mai fericite vise ale lui.
Fiindcă aidoma tuturor celor care-și ancorează pluta la malul apei*** și florinel al nostru a înțeles că oamenii satului unde înnoptase sunt oameni buni, ospitalieri și îngăduitori. Prea îngăduitori ar spune cronicarii vremurilor fanariote reimplementate în actualitatea secolului XXI. ”Aici e de mine” și-a mormăit în barbă înciudat. ȘI A AVUT DREPTATE în singurul raționament valabil ce s-a născut vreodată din mintea-i temeinic odihnită.
*
* *
Asteriscurile țin loc de desfășurător al zbuciumului sufletesc și al strădaniilor ciocănarului de a ajunge Somebody. Cu un minimum de imaginație se pot distinge cronologic: privirea incipientă de șoricel speriat, intrarea în legătură cu ”mai marii” zilei și ai locurilor, depunerea jurământului de credință la admiterea în frăția heteroclită a potlogarilor tupeiști, jurământ înscris pe muchia cataramei tovărășiilor deocheate. Mai apoi măritișul ciocănarului cu proaxta satului (proaxtă-proaxtă dar bogată!) urmată de avalanșa ineluctabilă a botezurilor și cununiilor ”intercamaraderești”.
Cine e florinel astăzi? Ehe dragii moșului nu ajung sulițele soarelui pe cer ca să enumerăm toate lucrușoarele pe care, de atunci, le-a agonisit florinelu/ciocoielu: acareturi și case, pământuri și utilaje, autoutilitare și autofurgonete, spații comerciale și dependințe. Cocoșul cel din poveste care a vărsat din gușă tot ce înghițise de la curtea boierului e doar un pui rahitic bolnav de aviară în comparație cu florinel. Ce mai tura-vura, florinel e acum om mare, om cu importanță și cu influență. Atâta importanță are mucosul (sau își dă singur) încât plictisindu-se de colecționat dolari s-a apucat să-și bage nasul în treburile diriguitorilor satului. El sfătuiește și plătește plugarii electorali, trage sfori, taie facturi, prestează servicii și execută lucrări, recalifică profesional iobăgimea, numește căpetenii locale, are cunoștințe la porți înalte și cu balamalele ”unse”, ce mai - e un om cu valoare (era să spun cu valoare adăugată dar e prea evidentă transparența față de ficțiunea presupusă a personajelor). Viciul vanității îi este atât de accentuat încât își permite să o facă pe-a moralistul cu cel care e suficient de prost să stea să-i asculte bâiguielile incoerente. Nivelul de autosuficiență atinge apogeul în momentul în care își poate închipui și-și permite să declanșeze răzbeluri și represalii contra neaoșilor pământeni care îndrăznesc, prin vorbe aruncate și purtate aiurea de vânt (n.r.!) să-i bată talpa obrazului cea groasă ca o anvelopă de tractor.
Un singur regret are florinel: oricâți bani ar avea și oricât ar fi bătut piețele sau super/hiper/megamarketurile nu a găsit nicăieri de unde să cumpere câteva sute de grame de minte sau de știință de carte! Oricum omulețul nu disperă și așteaptă răbdător ca, după cutremur, japonezii să inventeze un nou tamagotchi pe care să-l poarte la el în permanență, să aibă grijă de el iar când se va întâlni cu tovarășii de hoții să-l prezinte cu maximă încântare: ”Uite această jucărie este mintea mea. Nu-i așa că este admirabilă?”
Până atunci trebuie să-și poarte mai departe soarta mizerabilă și să motiveze ipocrit că e murdar pe mâini atunci când trebuie să scrie ceva sau că-l dor ochii când trebuie să citească ceva. Cândva am avut ocazia să-l văd citind o foaie. Am văzut multe la viața mea dar așa ceva mai rar. Iar când senzația stânjenitoare este dublată de o confesiune ”sinceră” a ciocănarului de tipul ”decât să citesc mai bine sap o groapă”, atunci opțiunea dialogului se anulează implicit iar pe cale de consecință atribuirea definitivă a etichetei de NULITATE. Fără grade de comparație nemaifiind cazul de circumstanțe atenuante sau de toleranța înțelegerii superioare.
P.S.- jocul hazardului are de cele mai multe ori și o doză însemnată de umor. Abia acum realizez că beizadeaua, macacul și florinel ciocănarul urlă la Desdemona după aceeași batistă cu monogramă (adică au aceeași inițială - pentru cei mai slab pregătiți, milițieni și foști membri cooperatori). Să fie oare numai rezultatul întâmplării sau se profilează pe cerul patriei o nouă taină de dezlegat cu substrat adânc în înțelepciunea rurală: ”cine se aseamănă…”
Observându-le înclinațiile native spre arivism și/sau parvenitism, involuntar ți se derulează în colțul minții**** un capăt de citat reținut din bruma de școală de la care nu ai absentat*****:
”Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit ”… acei veniți?
-----------------------------------------------------------------------------------
*Aidoma copiilor care poartă cheia de la casă legată de gât tot așa și personajele fictive – care în sinea lor sunt niște bieți neajutorați – trebuie să poarte un nume;
** Nici nu bănuia pe atunci povestitorul că florinel o să ajungă într-un final acasă la mine, adică la mine în sat, un sat de oameni buni dar mult prea toleranți cu tot ceea ce se scurge pe râu în jos!
*** undeva în vestul țării aceste ipochimene sunt definite prin termenul generic de ”AVENITURĂ” înțelegându-se cei veniți pe nepoftite și care-ți dăunează prin simpla lor prezență, cei care jinduiesc antideuteronomic, dau din coate și calcă peste cadavre în dorința lor de a parveni;
****”cap pătrat cu mintea în colțuri” cum ar spune o altă vorbă de duh;
***** e valabil pentru matale, vizitatorule curios ca o țățică și care revii pe blogul meu de trei ori pe zi și o dată la amiază ca să vezi dacă am mai postat ceva! (sorry dacă nu ai auzit de Google Analytics)
(n.r.!) poulică, calomnia încă e în penal și nu în civil așa cum te-au sfătuit imbecilii cu care te-ai încuscrit și încumetrit. Modificarea încadrării juridice a fost declarată neconstituțională motiv pentru care se face revenirea la normativele anterioare. Iar răspunderea este înlăturată prin prescriere, dar cred că deja e prea complicat pentru o fostă viitoare coadă de topor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu