Vous aviez raison.

Emil Cioran – „Schimbarea la față a României”

Cap. III Golurile psihologice și istorice ale României

„… de câte ori privesc țăranul român îmi place să văd înscrise în cutele feței sale golurile dureroase ale trecutului nostru. Nu cunosc în Europa un alt țăran mai amărât, mai pământiu, mai copleșit. Îmi închipui că acest țăran n-a avut o sete puternică de viață de i s-au înscris pe față toate umilințele, de i s-au adâncit în riduri toate înfrângerile. Oricâte rezerve de viață ar dovedi el, impresia nu este totuși a unei prosperități biologice. O existență subterană este ființa lui și mersul lui lent și gârbovit este un simbol pentru umbrele destinului nostru. Suntem un neam care-am ieșit din văgăuni, din munți și din văi. Am privit cerul din umbră și-am stat drepți în întuneric. Ne-am răcorit o mie de ani. De aceea numai febra ne mai poate scăpa…

Când va ridica țăranul român capul în sus? În jos am privit de când ne-am născut.”

”Lipsește devenirii României un sens ascendent. Schema formală a soartei noastre este orizontala. Ne-am târât în vreme. Popoarele fericite sunt irupții și de aceea soarta lor trezește implicit reprezentarea verticalei. Goticul este stilul ascendenței, al elanului vertiginos, dar orientat, al devenirii transcendente. O individualitate se determină după elementele gotice din suflet. Predominarea lor caracterizează pregnanța ei. Elanul unei culturi exprimă prezența internă a patosului gotic. Căci goticul este spirala sufletului. Din el derivă tragicul, sublimul și renunțarea, ca pasiune pentru altă lume. Absența lui te asimilează liniștit și călduț devenirii, aruncându-te pradă timpului. Destinul, ca o lunecare orizontală, este negația goticului și a complexelor de viață născute din el. neamul românesc n-a trăit sub semnul gotic. De aici: pasivitatea, scepticismul, auto-disprețul, contemplația domoală, religiozitatea minoră, an-istoria, înțelepciunea, care constituie aspectul negativ al specificului nostru național, aspect din păcate central.”

„Resemnarea noastră de veacuri ne-a făcut înțelepți. Dacă individual înțelepciunea poate atinge culmi, ea este inerție ca fenomen colectiv. Poporul românesc este cel mai înțelept popor din Europa; dar nu din spirit ci din lipsă de curaj și afirmare. „Nu este vremea subt om, ci bietul om subt vremuri” este o catastrofă pentru neam. și când te gândești că această maximă este un simbol, este cheia destinului nostru! Orice proverb, orice reflecție populară românească exprimă aceeași timiditate în fața vieții, aceeași nehotărâre și resemnare.”

„ Adevărurile de fiecare zi ale românului sunt paralizante. Ele tind să răpească omului orice responsabilitate. Fatalismul este un amoralism al devenirii. Înțeleg să te mâne fatalitatea individuală și interioară, dinamismul demonului lăuntric, dar este o deviere și o rușine antropologică să pui capul sub timp”

„Abandonarea pasivă soartei și morții; necredința în eficiența individualității și a forței; distanța minoră de toate aspectele lumii au creat acel blestem poetic și național, care se cheamă „Miorița” și care alături de înțelepciunea cronicarilor constituie rana neînchisă a sufletului românesc. Mai vin apoi doinele ca să dea vibrația lor tânguitoare - și totul s-a sfârșit.”

„ Cum de au putut exista patrioți care să facă din resemnarea noastră seculară o virtute? Să fie chiar atâta inconștiență în entuziasm? Pe când renunțarea este un act de autonomie a spiritului, fiind un refuz activ al lumii, resemnarea este o inerție a sufletului, abandonat unui prizonierat cosmic din lipsă de tensiune lăuntrică. Renunțarea are întotdeauna o valoare religioasă, resemnarea numai una psihologică. Renunțăm la ceva, ne resemnăm în fața a ceva. Orice resemnare este un jug domol, o ofensă adusă elanului prometeic al spiritului.”

„ Adâncimea sufletească a unui popor se măsoară după gradul de religiozitate. Pasiunea religioasă exprimă tensiunea unui suflet.”

„Împlinirea în religie ține de esența și destinul unui neam. Dacă prin ea nu reușește să-și ridice nivelul istoric, înseamnă că el este steril spiritual. La multe popoare fenomenul religios este anchiloză, retrogradare, încât teoreticienii de stânga au stabilit o adevărată antinomie între religie și revoluție. Care este temeiul reacționar al religiei? Cât este principiu și cât istorie în rezistența religiei la spiritul revoluționar? Teoreticienii revoluționari nu sunt împotriva religiei dintr-un refuz teoretic al valorilor religioase, ci din cauza opoziției acestor valori la orice încercare de transformare totală. Sentimentul religios este prin esență nerevoluționar, iar omul profund religios a fost întotdeauna un reacționar. Deplasând conflictele de aici dincolo, el sfârșește cu timpul a fi străin complet de problema socială. Dar nu numai atât. Spiritul religios te întoarce cu fața spre trecut. Unui om care crede in Dumnezeu, viitorul nu-i mai poate aduce nimic. Dumnezeu este întotdeauna înapoia noastră. Teologia întreagă este reacționară, fiindcă ea nu vede culmi decât în imemorial. Pentru ea timpul este o cădere; pentru spiritul revoluționar singurul cadru de realizare. Mai mult: pentru spiritul revoluționar, timpul este o Divinitate. […]

Religia opunând veșnicia în fiecare clipă timpului, paralizează avântul răsturnător.

Obsesia veșniciei îl scoate pe om din viață. poate că toată religia nu este decât o rătăcire divină a omului.

Dintre toate formele spiritului, cea religioasă este mai aplecată spre automatizare, inerție.”

„Ortodoxia noastră este circumstanțială, atenuată și neprimejdioasă. Stilul nostru religios este labil și gelatinos. Neavând nimic iruptiv, el nu mai poate constitui o intervenție în destinul nostru. În viitor ortodoxia se va târî după România. N-am avut un destin religios dramatic. Este chiar bine sa fii ortodox. Nae Ionescu spunea odată că neamul românesc odihnește în ortodoxie. Oare nu odihnește mai repede ortodoxia în el?

Creștinismul nostru e pastoral si, într-un anumit sens, neistoric. El se desfășoară ce e drept pe un plan colectiv, dar nu stimulează și nu determină un sens ascendent al comunității. N-are nimic gotic religiozitatea autohtonă. În ea predomină cenușiul picturii bizantine; sufletul nostru religios se îmbracă în culori afumate. Dacă am fi fost cu adevărat niște credincioși activi, trebuia să fim astăzi mult mai departe în mersul nostru. Dar pulsațiile în andante definesc toate domeniile vieții noastre.”

„ Umilința te așează întotdeauna sub lucruri. Prin ea ne te recunoști nici măcar la nivelul și condiția devenirii curente. Umilința este sentimentul cel mai a-istoric din câte se pot concepe. Refluxul vieții este leagănul ei. Dacă, individual, ea poate presupune un spirit detașat, în expresie colectivă e descurajantă. Umilința e un viciu. Căci răpește atât omului, cât și lumii, farmecul și valoarea.

Una din multele cauze ale scepticismului românesc este și influența dizolvantă a umilinței, acest ce ne-a umbrit pe noi românii de când e lumea. Parcă de secole n-am fi opus mizeriilor ce ne veneau de la alte popoare decât răspunsul înțelepciunii pasive a țăranului. „să treacă de la noi”. Nu există o ființă mai umană decât țăranul. La orice monstruozitate, țăranul îți va răspunde invariabil: „între oameni se întâmplă toate”. Excesul de înțelegere, din fuga de conflict și de dramă. Acesta este sensul scepticismului în general.”

”Omul nu poate crea decât crezându-se centrul istoriei”

„Formele occidentale, și nu fondul oriental, au fost salvarea noastră. Așezați la periferia Europei, în cel mai mizerabil climat spiritual, nici Orient și departe de occident, singura ieșire au fost ochii îndreptați spre apus, vreau să spun spre ”răsăritul” nostru. Este greu de conceput și greu de înțeles, cum au existat unii ideologi care au găsit o originalitate valabilă așa-zisului Orient al nostru. Nu s-a putut observa că Sud-estul Europei are o tradiție spirituală dintre cele mai nesemnificative? Aparținerea noastră exterioară și geografică la lumea sud-est europeană a fost unul din cele mai mari blesteme. Cerc de cultură de Asie Mică, eredități turcești și grecești în moravuri, agonie de cultură bizantină, incapabilă să ne vitalizeze spiritul, toate alcătuiesc componente ale acestui blestem balcanic, de care va trebui să ne elibereze viitorul. Orientarea  spre orient? Da, acesta este păcatul nostru, aceasta este plaga noastră seculară. Căci nu este vorba de spiritualitatea specific orientală, cu care n-avem nici o afinitate, ci de scursorile mici-asiatice și de acest centru de periferii spirituale, numit Balcan, unde răbufnește doar ecoul marilor respirații spirituale. România trebuie să se degajeze de toate lanțurile eredității sud-estice.”

”Că atâtea secole Constantinopolul a fost punctul ideal al vieții noastre , mă îngrozesc de tot ceea ce poate imagina o disperare retrospectivă. Cultura bizantină n-a fost decât un văl negru, cu care ne-a ascuns lumina, un doliu sinistru al mizeriei noaste naționale.”

„Căci dacă nu vom învăța nimic din elanurile nemăsurate ale națiunilor mari, atunci nu ne mai rămâne decât să ne îngropăm sufletul între zidurile afumate ale bisericilor noastre și să ne stingem în suspine la picioarele acelor sfinți idioți, care au ținut acestui popor de urât toată vremea trecutului său deșert.”