Mai
puţin sau deloc dedat stilisticii de stadion, Liiceanu e fascinat de conceptul
de muie. Îl prelevează de pe pereţii closetelor, de pe plăcuţe de
înmatriculare, din lirica reţelelor de socializare, îl desprinde de pe calcane,
îl raşchetează de pe spătarele băncilor din parc, îl scoate din obscuritatea
gangurilor, îi pipăie consoana erectă, îi gustă simplitatea eudaimonică, îi
ascultă sonorităţile, îi măsoară ambitusul, îi contemplă irizările.
Moţ
pe baricade, filosoful prefigurează patetic Revoluţia Muiei. Muia ca raţiune
eficientă pentru proiectul aşteptatei răsturnări - paşnice! - a dictaturii
pesediste. Muia explică, uneşte şi mobilizează. Muia emană forţă şi viziune.
Refulează orgiastic. Transcende contingentul (şi nu mă refer la răcanii
încorporaţi în acelaşi an). Vremea programelor politice a trecut.
Contraargumentele au căzut în desuetudine. Soluţiile s-au diluat. Cum răsturnăm
pesedeul? Umplându-l de muie!
Mărturisesc
însă că, pentru victoria cauzei, un mesaj mai intens, mai plin de emoţie, mai convingător
mi s-ar părea “Ete pula, Mărioară” (Mărioara ca fiinţă generică, desigur).
Adaptat, posedă şi sublimul unei vagi aliteraţii: “Ete pula, PSD!”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu