Dicţionar contemporan – litera f - fabrica de piuliţe

Cerinţă:

Să se realizeze un eseu de maximum 3 rânduri şi jumătate (care să nu depăşească 100 de caractere) prin care să argumentaţi ideea că “Fabrica de piuliţe” constituie forma desăvârşită a managementului instituţional şi a performanţei şcolare.

Se acordă din oficiu 9,5 puncte.
Timp la dispoziţie: 3,1415926 secunde.(gata, pixul jos timpul a expirat!)

Nefiind defel adeptul extremelor, nu am pretenţia ca cerinţa evaluativă să se transforme într-un tratat de retorică prin care să se argumenteze o teză iar în extensie, folosind exact aceleaşi argumente, să se demonstreze şi validitatea antitezei. Nu mai ţin bine minte dar parcă a fost odată o vuvuzelă pe la romani, unu’ Cicero, care atât de bine stăpânea arta glagorei, a raţionamentului şi a cuvântării încât a rămas consemnat şi în folclor: „De trei zile-ncoace/Gura nu-ţi mai tace”. Nu, aşa ceva cu maximă indulgenţă poate fi apreciat doar ca un exerciţiu de automăgulire a raţiunii pure.

La fel de adevărat este şi că frivolitatea excesiv de intelectuală este contrabalansată prin sadismul instrucţiei contemporane care cere unui boţ de om ca să-şi scrie gândurile pe un bilet de autobuz, pe dosul unui timbru, sau dacă e posibil chiar pe muchia foii, ca să nu se mai ostenească cititor-corectorul cu întorsul paginii. O comisie curriculară de la Înalta Poartă, numită prin ordin de ministrul Cânepiu şi consiliată profesional de abrambureala uraganului KatrinA a concluzionat că aceste cerinţe au fost armonizate cu durata medie a unei ore de curs şi anume de la fix şi 25’ când se termină bârfa pornogrfică din cancelarie şi până la fără un sfert când pleacă autobuzul. Răstimp insuficient pentru a forma academicieni. Dar arhisuficient pentru a turna, forja, aleza şi strunji piuliţe. „TĂRII CÂT MAI MULTE PIULIŢE!” stă înscris pe sigla fabricii deasupra denumirii şi imediat sub antetul instrucţiei publice.

Întrucât la timpul meu şi eu am chiulit cu sârg de la orele de chimie şi rusă în aceeaşi clădire unde azi sunt atelierele mecanice ale fabricii de piuliţe, am căzut oarecum pe gânduri (aşa de tare am căzut că era să-mi rup un picior!). Automatismul iraţional al însuşirii pe nemestecate a prejudecăţilor m-a trimis iniţial către principalul „vinovat”: acarul Păun, mortul, păgubaşul sau, în cazul de faţă, însuşi învăţăcelul. Ce simplu poţi acoperi detaliile jenante ale unui sistem sclerozat şi imbecilizat de incompetenţă prin sintagma: „Copiii nu mai sunt cum erau odată. Nu au interes şi nu îşi dau silinţa!” KUM ADIK? Copiii din ziua de azi au capete de balauri, scuipă flăcări şi întrucât au câteva zeci de perechi de membre se deplasează mai greu ceea ce justifică performanţa scăzută respectiv abandonul şcolar? Nu, arhetipul justificativ nu e digerabil fiind infirmat de realitatea imediată: printre sutele de piuliţe cu cap pătrat rebutate şi livrate vrac societăţii, în fiecare an se produc şi câteva „anomalii”- piuliţe cu cap hexagonal sau chiar cu cap stelat care să încăpăţânează să creadă că proverbialul „Ai carte, ai parte” nu se referă exclusiv la chinta royală. Însă „vina” pentru apariţia acestor strălucite „anomalii” funcţionale nu aparţine nici muncitorilor necalificaţi din fabrică dar nici managerilor mecanicişti. Responsabilitatea este NUMAI ŞI NUMAI a acelor copii străluciţi care, inteligenţi fiind, s-au prins de prin clasa a II-a că fabrica e doar o glumă proastă iar performarea succesului se obţine EXCLUSIV prin eforturi proprii. Şi întradevăr truda disperată de a rupe cotorul cărţilor le este răsplătită peste ani. Peste ani când sporadic îi regăseşti bursieri prin Franţa, Anglia, Germania, Italia, Portugalia, SUA, … ţări din care îşi postează pe reţele de socializare mesajele de mulţumire către dascăli: „Fuck romania!” sau „ Avem o ţară de kkt minunată. Păcat că e locuită!” La rândul lor dascălii, în inconşienţa lor cretinoidă, se împăunează şi îşi trec în portofoliu merite ce nu le aparţin câtuşi de puţin. Dă bine la dosarul profesional să menţionezi realizările altora în toloaca virană a meritelor proprii: „făcutul biciului din rahat”, „pusul cozii la prună şi datul focului la arătură!”

Deci teoria responsabilităţii unilaterale a ucenicilor cade cu unanimitate de voturi.

Let’s check something else!

Orice balanţă are două talere, dacă nu e albă e neagră şi dacă e fată mare atunci nu poate fi un pic… bulinuţă! (silogism de pe pârâu)

GPS location: earth/ europe/ romania/ cel mai prăpădit şi nenorocit judeţ din ţară/ cea mai idioată şi fanariotă localitate din judeţ/ întreprinderea mecanică „Adormirea”/ în canţilerie.

Oh, Doamne! Numai un ochi aruncat inside şi generaţiile de MARI DASCĂLI, cernuţi în pulberea stelelor, sunt cuprinse de un nefiresc dinamism răsucindu-se involuntar din poziţia de repaus şi echilibru relativ. NULITĂŢI PATENTATE, APLAUDACI IMBECILI, YESMENI NEVERTEBRAŢI, COLHOZNICI RECICLAŢI, BEŢIVI CRONICI, REPETENŢI ASISTAŢI SOCIALI, FECIORAŞI CRETINEI, NEVESTE DE CRETINEI, ŞEHEREZADE NĂUCE, RUBEDENII DE NEAM PROST– UN ADEVĂRAT INSECTAR. (un sincer şi cordial salut mister Platon, de ce staţi numai pe afară? Dom' profesor G. cărţile vi le aduc luna viitoare; cum? să nu vi le las în cancelarie? bine!) O generaţie apărută ca din senin, ca ciupercile de după o ploaie radioactivă. Otrăvitoare, nefaste, dăunătoare prin însăşi prezenţa dar mai ales prin ineficienţa activităţii lor. O generaţie fără nici un fel de tradiţie educaţională, fără nici un fel de contact anterior cu procesul instructiv-educativ (exceptând poate abecedarul pe care muma lor îl folosea pentru a acoperi oala de lapte pus la prins!). Dar cel mai grav dintre toate neajunsurile fiind premisa irevocabilă a unei generaţii fără AUTORITATE, fără HAR şi fără ÎNCLINAŢIE SPIRITUALĂ spre actul divin al modelării viitoarelor caractere.

Neavând tradiţii această generaţie de androizi şi le-a inventat; disciplina înlocuită cu dezmăţul, punctualitatea eliminată de indolenţă iar profesionalismul substituit de mediocritate şi delăsare.

O generaţie evidenţiată şi promovată prin negativă selecţie de către acea jigodie de_rector a fabricii. Evident lesne se înţelege că în valoare absolută rectorul, este la rândul lui, cea mai desăvârşită nulitate. Dar pentru a nu-i ieşi în evidenţă mediocritatea dezastruoasă s-a înconjurat la rându-i de nonvalori pseudointelectualizate a căror unică deprindere este aceea de a rosti necontenit YES.

„-Bă’, dacă sunteţi proşti scoateţi carneţelul şi notaţi” glăsuie cu satisfacţie egocentrică rectorul

„-Da domnule rector, noi suntem mici şi proşti, dumneata eşti Marele Învăţat; spune-ne ce trebuie să facem căci pe noi nu ne duce mintea. Uitaţi-vă că fiecare dintre noi are câte 2-3 carneţele.” se aud la unison vocile cohortei de amploaiaţi la apelul bocancilor.

Ca orice construcţie despotică şi imperiul rectorului nu s-a cristalizat fără luptă. O luptă absurdă împotriva unor elemente „retrograde” care aveau ceva idei novatoare prin cerebel dar mai ales care voiau şi puteau să transmită valori. Ei bine împotriva acestora s-a dezlănţuit idiotul cu toată parşivitatea caracterului său meschin. S-a manifestat cu o fervoare demnă de idealuri mai nobile numai ca să zugrăvească în tonuri maronii, date cu bidineaua cu rahat, tot ceea ce era moral şi valorizator în discursul preopinenţilor. Cu atât mai mult furia devenea mai acerbă cu cât se nimerea ca săracul aspirant didactic să fie fiul sau fiica foştilor lui colegi. Acei Mari Dascăli care, cu ani în urmă, îl luau în tărbacă pe noul dinu păturică, scoborât de pe malul gârlei direct la catedră (gurile rele spun cică motivaţia transhumanţei ciobănescului telectual ar fi fost redactată sub forma unui angajament semnat cu nume conspirativ şi pus bine la arhivă; gura lumii…).
Orice eseu se finalizează cu o formulă conclusivă, nu?

Acesta este rectorul, aceasta este echipa ce şi-a făurit-o după chipul şi asemănarea lui! Aceasta este şcoala copilăriei mele pe care au transformat-o într-un lupanar. Într-o fabrică de piuliţe. Mă îngrozesc!

„Tinere, nu uita, ţara te vrea prost!”

„Să închidem şcolile şi să construim puşcării”

(indicaţii metodice extrase din circularele Ministerului Industriilor)

La urma urmei nu ştiu de ce mă agit atâta de parcă aş fi regina Maria – maica tuturor răniţilor Dă-o naibii de fabrică. Să o pună pe rotile şi ducă-şi-o acasă! Las-o să producă cât o vrea. După cum e cererea pieţii electorale. Importantă e doar depăşirea de plan la producţia brută prin simularea muncii responsabile. Totul din aliaje bune numai de făurit tinichele. Rebutate pe măsura făurarilor. Piuliţe după meşteşugul fiecăruia: cu cap pătrat sau semirotund îngropat (între umeri să nu se vadă golul). Şi şuruburi - cu filet pe stânga, cu filet pe dreapta. Care mai apoi se vor îmbina armonios împreună cu o şaibă (pusă pe deget) generând acel perpetuum mobile cantitativ alcătuit din tone de fier vechi care atârnă de picioarele naţiei dornice de afirmare. Mi-e greaţă. Şi ca să-mi tai senzaţia copleşitoare, neavând nici lămâie nici emetiral, dau fuga să văd ce mai fac „anomaliile” bursiere. Acei „impertinenţi” străluciţi care au evadat de sub tutela păcătoasă a rectorului&co. Postează pe social network  „Fucking romania”. Bravo copii! Vă admir. Pe deplin încrezător că abia revolta voastră va reuşi să transforme această ţară … minunată! Aruncând la gunoi toate „ruginiturile neo-cripto-miliţiano-securisto-imbecilo-lacheo-pupincuristo-comuniste, deghizaţi politic în toate culorile spectrului luminii albe”* şi disimulaţi în toate structurile hotărâtoare ale naţiei.
----------------------------------------------------------------------------------------
*citat din ... mine!